Iubitele mele, ciocănitorile

închin lui A. Vakulovski

Să priveşti, să cauţi asta.

Viaţa, asemeni celui ce aleargă şi mai târziu, inundat de priveliști termină cursa, o termină poate mai liniștit decât când a plecat.

Și tu, dacă n-o termini nu-i nimic rău, n-ai fost antrenat pentru asta, nu ești cauza nimănui.

În schimb, în fața ta, să nu vezi este un mare păcat, să nu fii atent -te împrăștie, te amestecă alături de poluarea acestei umanități pierdute. Ochiul, atunci când este scos, trebuie să zvâcnească, ochiul are mai mult oxigen.

Să nu culegi totul, să nu determini pustiul, să-ți ajungă puținul.

Lasă și privește.

Lasă perjele celor mai buni ca tine, celor zburătoare, celor ciocănitoare. Lasă așa cum lași și tu versul:

„
[...]
în sfârșit

o pisică de apartament
iese din cameră
și urcă în vârful
unui copac neștiind cum să coboare

o pisică în apartament
care îmi vânează picioarele
când merg și se cațără pe
pereți

ce vom face noi
când
în sfârșit.
”

Alexandru Vakulovski, Dați foc la cărți, Tracus Arte, 2012, pag.65.