Simion, sfântul din pustiu

După șase ani, șase săptămâni și șase zile lui Simion Stâlpnicul i se schimbă coloana. De ce una așa mică, așa de aproape de pământ, confortul ar trebui îmbunătățit; să fie una mai înaltă, să fie văzut de departe, să aibă măcar de ce a se ține, să aibă înălțime...

Lumea strânsă îl contemplă, așteaptă de la el măcar o minune. Acolo sus sfântul în viața se va ruga pentru toată lumea, pentru pacea eternă, viața de apoi, lumina divină infinită.

Luis Buñuel a creat această capodoperă în 1965, a filmat în Mexic, într-un loc unde se turnau de obicei filme cu cowboy sau cu peoni răsculați sub comanda lui Zapata, într-un loc unde apa nu există, în pustiu. Pe peliculă, sub indicațiile lui Buñuel, Simion reînvie și ascetismul lui îl face gelos pe Diavol. Vechea poveste se reia. Lipsa îndelungată a hranei, a apei induc deseori halucinații, dar Simion nu se sperie de ele, le cheamă mai aproape pentru a le cerceta și constată de fiecare dată că sub aspectul angelic, figura adolescentină se ascunde tot Diavolul. Simion invocă Sfânta Treime și într-o latină perfectă ce l-ar face invidios pe Papă, recită psalmi și cheamă arhanghelii în ajutor. Aceștia nu vin, dar forma feminin diavolească dispare și promite că va reveni.

Simion, privește ce limbă lungă am.

Diavolul nu uită și revine, o face de trei ori și ca dovadă a puterii sale se mai și bagă-ntr-unul dintre călugării ce-l vizitau întru-sfințenie. Exorcizarea va fi de lungă durată.

Admirația devine din ce în ce mai mare, Diavolul chiar îi întrece pe oameni în felul său de observație intelectuală. Îi aduce un miel, unul cum rari se pot găsi, fără nici o pată închisă, semnul îl înșală pe Simion și confundă la prima vedere binele cu răul, cât pe aci.

Războiul acesta pare etern, sau este etern, omul pradă slăbiciunii sale. Dar unde? în vârful unei coloane, a unui stâlp, acolo unde ceilalți oameni cu greu ajung, și unde chiar aerul este altfel?

Locul nu este bun, omul lipsit de cele umane nu poate fi decât o umbră palidă a dorinței sale.

Și această răpire chiar se întâmplă și fără să învinovățim pe nimeni ea este cu voia Domnului. Omul trebuie să ajungă acolo unde-i este sortit. Și avionul trece peste Manhattan, peste podurile uriașe ce leagă insula de continent, se duce departe. În urma lui, într-un bar decadent am scrie noi, Simion este la o masă cu Diavolul, acum o femeie foarte frumoasă. Locul este zgomotos, dar plăcut. Simion simte că ar trebui să plece, dar insistența femeii îl leagă de scaun. Simion fumează pipă, un tânăr o invită la dans pe cea de lângă el, atmosfera tinerească, muzica rock și fumul de pretutindeni îl incită la reflecție. Simion creează. Se simte asta.

Ori locul celui ce creează este printre oameni, locul celui ce privește este printre oameni, locul celui ce modelează este printre oameni, este locul PÂNĂ LA SFÂRȘIT.

Cum lumea nu s-a sfârșit, Simion este încă printre noi. Mi-a răspuns la un mail, mi-a trimis o fotografie cu Pomul de Crăciun, apoi, la telefon, mi-a recitat o poezie, și era să uit, Simion m-a colindat, avea o tobă mare și albă în care bătea fericit.

P.S.

Pentru profesioniști, lectură obligatorie:

Trei mateloți în deșertul arid de Grigor Babaian.