Către corăbii

În spate, pe țărm, Nea Macri, sus Pentelikon, aici Marathonas

„Cîte-mpliniseră-aceia ce-apoi s-au tot dus la corăbii.

Ei, cînd ajunseră unde-i luară lui Hector iscoada,

Frîiele trase-Odyseu și oprit-a pe loc telegarii,

Iară Tydide, sărind la pămînt, ridică și îi dete

Armele însîngerate, și iarăși pe cal aburcat-a:

Bice dădu a purcede, iar caii zburară în voie,

Tot către svelte corăbii -cum dor le era să ajungă.”

Homer, Iliada*

Dorința este privire, din privire se naște dorința.

Oricum ar fi, tragem cu ochiul, cu mirosul, privim sânul, locul de unde încep toate, suntem tereștri.

Ar fi altfel să privim marea ca pe-o dorință și dintr-o privire să mirosim sânul de apă sărată.

Să vedem corabia ca pe-o evadare. Să fim lacuștri, nu tereștri și totuși să mânăm caii noștri, strânși cu căpăstrul și zăbala încordată în antebrațul nostru către corăbii, de acolo să zburăm pe valuri.

Să fie asta o definiție a libertății?

_________________________________

Homer, Ιλιάδα, Iliada 10 -Dolonia, 525-531, ed Paideia, 2009, trad. Dan Slușanschi