Aristaios tatăl, Acteon fiul

Aristaios (Ἀρισταῖος) în limba greacă înseamnă „cel mai bun”
LXXXI. Dar am vorbit îndeajuns despre aceste lucruri și a sosit vremea să povestim legenda lui Aristaios. Aristaios era fiul lui Apolo și al Cirenei, fiica lui Hypseus și nepoata lui Peneu. Unii mitografi ne spun următoarele cu privire la obîrșia lui : Apolo s-a îndrăgostit de Cirene, o fecioară deosebită prin frumusețea ei și care crescuse pe muntele Pelion. Zeul a dus-o în acel loc al Africii, unde s-a înălțat orașul ce poartă numele fecioarei. Acolo el a zămislit cu ea un fiu, pe Aristaios, încredințînd nimfelor creșterea pruncului.
       2. Nimfele i-au dat trei nume : Nomios, Aristaios și Agreus. Tot ele l-au învățat meșteșugul albinăritului și acela al cultivării măslinelor. Aristaios a fost cel dintîi om ce i-a deprins pe semenii săi cu aceste lucruri.
       3. Ca răsplată pentru binefacerile sale, muritorii i-au dat cinstire ca unui zeu – așa cum au făcut-o și cu Dionysos. Apoi, Aristaios a plecat în Beoția, unde s-a căsătorit cu Autonoe, fiica lui Cadmos. Ne spune legenda că nevasta sa i-a născut pe Acteon, care – potrivit Mitologiei – a fost sfîșîiat de înșiși cîinii săi.
       4. După unii, nenorocirea trebuie legată de împrejurarea că Acteon s-a lăudat în templul lui Artemis că, din capetele și din mădularele sălbăticiunilor vînate și care fuseseră închinate zeiței, ar fi vrut să pregătească un ospăț de nuntă pentru el și Artemis. Alții povestesc că Acteon a fost atât de greu lovit de soartă pentru că se lăudase a fi mai bun vînător decât Artemis.
       5. Nu trebuie, desigur, să ne mire că, și într-o împrejurare și în cealaltă, zeița s-ar fi înfuriat. Fie că Acteon, pentru a-și îndestula pofta, se folosise de vînatul zeiței care nu vroia să audă de nuntă, fie că el cutezase să pretindă că e mai iscusit vînător decît Artemis, neîntrecută nici de Nemuritori în ce privește vînătoarea – oricum va fi fost – zeița s-a mîniat pe bună dreptate. Artemis l-a prefăcut pe Acteon într-o sălbăticiune din acelea pe care el obișnuia să le vâneze ; și, apoi stîrni cîinii lui să-l sfîșie.

Diodor din Sicilia, Istorii, Cartea a IV-a

Ne-am obișnuit să citim o poveste așteptând ivirea unei idei, a unui caracter sau, prin descrierea unei fapte ce are loc, să suportăm o comparație, un tâlc. Toți oamenii spun povești, unele apropiate de adevăr, alte închipuite sau dorite, toate de fapt vor să transmită și altceva, dar oamenii care le spun nu știu asta,  o știu numai poveștile.
___________________________________________________

      Mitul acelei zeițe ascunse, a acelei fecioare pe care numai nimfele ce colindau pădurile, munții și apele, o puteau vedea mergând pe pământ, ascunde o sexualitate debordantă. De aceea bărbatul nu se regăsește în vânătoare numai ca un act de vitejie, în umbra acesteia - a vitejiei, stă nesecată căutarea unui izvor limpede, a unei ape vii care formează un iaz, un lac care să-l înghită. Dar vânătoarea aceea de care scriu nu mai există, formele se păstrează, chiar și căutările sexuale, numai că bărbații nu mai sunt la fel, ei știu clar ceea ce se va întâmpla.

      Prin educație, vânătoarea a devenit sport și artă; fuga și trasul la țintă țin de sport, visul și fascinația țin de artă, sexul fiind frigid în sport a fugit în artă, acolo acum exultă.

      Acteon este încă odată prins, jertfit, totul ca o reproducere, ca o dorință, căci femeia resimte pierderea acestui mit ancestral, pierderea unui adevărat spectacol sexual, de aceea în jocurile dragostei ea călărește bărbatul, îl posedă.

Firește că arta trebuie să existe în elaborarea sexului, este ultima rămășiță a vânătorii, în care prada obosită mai epuizează până în ultima clipă atacul vânătorul. De aceea din ceea ce a fost foarte bun, acum devenit încă bun, bărbatul mai are puterea să caute, mai are obstacol. Dacă a devenit un trofeu al acelor femei ce nu încetează să-l seducă, asta depinde doar de el. O decadență perpetuă.

Nimfele, după ce l-au atras prin zgomotul furișat, prin foiala nevăzută și vegetală, au reușit să-l înconjoare, să-i dăruie totul...


„… Un cerb mare, alb ca zăpada, îl despărțea pe Acteon de divinitate; și acoperind spatele zeiței pădurilor, regele încornorat pătrunde în regatul său. Dar domnia sa e de scurtă durată: nimfele l-au întâmpinat cu voioșie; el se îndreaptă spre ele fără nici o teamă, iar ele îl alintă fel și chip și-l mângâie între coarne, pe frunte, de-a lungul gâtului și, curând, pe coaste și sub burtă; el își scutură capul și tropăie plin de candoare, iar ele, după ce l-au încoronat cu lauri, îl aduc la zeiță; două nimfe o pregătesc pe Vânătoriță, destinsă, și-i răsfrâng rochia până la sâni: Diana își deschide coapsele dezvelite; nimfele se apropie cu cerbul căreia acum trebuie să-i domolească întrucâtva ardoarea; și zeița codrilor îl primește în sfârșit pe regele încornorat. Dar moartea glorioasă a eroului pune capăt cursei sale nupțiale: abia dacă a apucat s-o facă să geamă pe Regină când haita fără număr umple peștera cu lătrăturile sale; câinii își înfig colții în blana sa și în timp ce îl sfâșie regele stropește cu sângele său trupul strălucitor ale Fecioarei. Atunci nimfele vin să-i dea zeiței ultimele abluțiuni; însă farmecele trupești al Dianei se topesc în lumina curată pe care ea o împrăștie și, curând, de pe fruntea sa acum invizibilă, doar diadema îi mai adeverește prezența: corn strălucitor al lunii, ce se înalță deasupra crestei munților și se duce să-și ia locul pe bolta de smarald a crepusculului.”

Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.69