În desiș - Rynosuke Akutagawa

Vă prezint o capodoperă, dar nu eu, ci L. Hanu, cel care a tradus povestirea lui Akutagawa în almanahul România Literară din 1988
(pag.257-262).
Acum traducerea, următoarea postare va fi prezentarea.

ÎN DESIȘ

de Rynosuke Akutagawa

Declarația unui tăietor de lemn, chestionat de un înalt demnitar al Poliției

          DA, DOMNULE. Eu sînt cel care a descoperit cadavrul. Azi dimineață mă duceam, ca de obicei, să-mi tai cota zilnică de lemn de cedru, cînd am zărit cadavrul într-un desiș, în văgăuna din munți. Locul exact? Cam la 150 de metri de drumul către Yamashina. E acolo un desiș de bambuși și cedri.
          Omul, căzut pe spate, era îmbrăcat într-un chimono de mătase liliachie și cu fruntea înfășurată cum se poartă pe la Kyoto. Pieptul îi fusese străpuns de o singură lovitură de sabie. Frunzele de bambus căzute primprejur parcă aveau flori de sînge pe ele. Nu, deja nu-i mai curgea sînge pe ele. Rana se uscase și un tăun se lipise de ea atît de lacom, că abia mi-a luat în seamă pașii.
          Mă întrebați dacă am văzut o sabie sau așa ceva?
          Nu, nimic, domnule. Am găsit doar o frînghie la rădăcina unui cedru pe-aproape. Și... ei bine, lîngă frînghie am găsit și un pieptene. Asta-i tot. Se pare că s-a luptat înainte să fie ucis pentru că iarba și frunzele lungi de bambus erau călcate de jur împrejur.
          Dacă era și un cal pe-acolo?
          Nu, domnule. Și pentru un om e destul de greu să intre în desiș, darămite pentru un cal.

Declarația unui preot buddhist rătăcitor, chestionat de un înalt demnitar al Poliției

          CÎND? Ieri pe la amiază, domnule. Nefericitul mergea pe drumul care duce de la Sekiyama către Yamashima. El - pe jos și alături o femeie călare; am auzit că era nevasta lui. Ea avea fața ascunsă de-o eșarfă care atîrna peste borurile pălăriei. Tot ce-am văzut a fost culoarea liliachie a veșmintelor ei. Calul era murg, cu o coamă bogată. Înălțimea doamnei? O, cam un metru și jumătate. Eu sînt preot buddhist, știți, așa că nu prea am luat-o în seamă. Bărbatul însă era înarmat cu o sabie, arc și săgeți. Și îmi aduc aminte că ducea în tolbă peste douăzeci de săgeți.
          Nu m-am așteptat să dea peste ei așa o nenorocire. Cu adevărat, viața omului e tot atît de insesizabilă ca roua zorilor sau ca strălucirea fulgerului. Nu aflu cuvinte pe potriva compasiunii pentru el.

Declarația unui polițist, chestionat de un înalt demnitar al Poliției

          OMUL pe care l-am arestat? E un tîlhar prea-bine știut, pe nume Tajumaru. Cînd l-am arestat, căzuse de pe cal. Gemea și se zvîrcolea pe pod, la Awataguchi. Cînd? Ieri, pe înnoptate. Pentru întregirea dosarului, aș mai adăuga că am încercat să-l arestez și alaltăieri, dar, din nefericire, a fugit. Purta un chimono de mătase albastru închis și o sabie lată. Și, cum vedeți, a luat de undeva un arc și săgeți. Spuneți că arcul și săgețile astea seamănă cu ale mortului? Atunci Tajumaru trebuie să fie ucigașul. Arcul înfășurat cu fîșii de piele, tolba de lac negru, cele 17 săgeți cu pene de șoim - toate erau ale lui, cred. Da, domnule, calul era cum ziceți, un murg cu coamă bogată. L-am găsit păscînd lîngă drum, în spatele podului. Precis că mîna soartei l-a îmbrîncit de pe cal.

http://entertainment.time.com/2007/04/26/top-25-greatest-villains/slide/toshiro-mifune-as-tajomaru/#toshiro-mifune-as-tajomaru  

          Dintre toți tîlharii care dau tîrcoale orașului, Tajumaru le-a făcut cele mai multe necazuri femeilor din Kyoto. Astă-toamnă o nevastă care venea de la templul Toribe din Pindora, prin munți, a fost ucisă împreună cu o fată. Mulți socotesc că el a făcut-o. Dacă criminalul ăsta l-a ucis pe bărbat, de unde știți ce-a făcut cu soția lui? Veți avea bunătatea, înălțimea voastră, să cercetați și această problemă?

Declarația unei bătrîne, chestionate de un înalt demnitar al Poliției

          DA, DOMNULE, cadavrul acesta e al bărbatului care s-a însurat cu fata mea. Nu venea din Kyoto. Era samurai în orașul Kokufu, din provincia Wakasa. Se numea Kanazawa Takehiko și avea 26 de ani. Era om blînd și nu cred să fi făcut ceva spre a stîrni mînia altora.
          Fata mea? O cheamă Masago și are 19 ani. E o fată isteață și veselă, chiar nărăvașă, dar sînt convinsă că nu a cunoscut alt bărbat decît pe Takehiko. Are o față mică, ovală, măslinie și o aluniță la colțul ochiului stîng.
          Ieri Takehiko a plecat din Wakasa cu fata mea. Ce nenorocire că lucrurile au luat așa întorsătură! Ce s-a întîmplat cu fata mea? Cu pierderea ginerelui m-am consolat, dar mă chinuie soarta ei. În numele cerului, nu lăsați piatră nerăsturnată pînă n-o găsiți! Îl urăsc pe tîlharul ăsta de Tajumaru sau cum l-o fi chemînd. Nu numai ginerele meu, dar și fata mea... (ultimele ei cuvinte au fost înecate în lacrimi).

Mărturia lui Tajumaru

          PE EL L-AM UCIS; pe ea nu. Unde s-a dus? Nu pot să vă spun. Oh, stați o clipă! Nici o tortură nu mă poate sili să mărturisesc ce nu știu. Însă pentru că s-a ajuns aici, nu vă mai pot ascunde nimic.
          I-am întîlnit ieri, puțin după prînz. Chiar atunci o pală de vînt a ridicat eșarfa care-i ascundea ei capul și i-am zărit fața. Aproape în aceeași clipă eșarfa a căzut și i-a acoperit-o iarăși. Acum cred că ce-am făcut a avut  o singură noimă; semăna cu o Bodhisattva. Atunci m-am hotărît să o fac femeia mea, chiar de-ar fi să-i ucid pe bărbatul.
          De ce? Pentru mine a ucide nu e o problemă de așa mare însemnătate cum ați bănuit. Cînd iei o femeie trebuie neapărat să-i ucizi bărbatul. Eu, cînd ucid, folosesc sabia pe care o port la șold. Sînt singurul care ucide oameni? Voi, voi nu folosiți săbiile. Voi ucideți cu puterea voastră, cu banii voștri. Uneori ucideți oamenii pretextînd că e spre binele lor. Adevărat, nu sîngerează; sînt sănătoși tun și totuși voi i-ați ucis. E greu de spus cine păcătuiește mai tare: voi sau eu. (Surîs ironic.)


          Dar ar fi fost bine să pot captura femeia fără să-i ucid bărbatul. Așa că m-am hotărît să fac tot ce o să-mi stea în putință ca să nu-l ucid. Orice încercare însă era sortită eșecului pe largul drum spre Yamashina. Și atunci i-am ademenit în munți.
          A fost destul de ușor să le devin tovarăși de călătorie și să le spun, din vorbă-n vorbă, că știu eu un mormînt părăsit în munți, unde am săpat și am găsit o droaie de oglinzi și săbii. Le-am mai zis că le-aș fi îngropat apoi într-un desiș, de cealaltă parte a muntelui și că aș vrea să le vînd pe un preț de nimic. Și... vedeți, nu-i îngrozitoare lăcomia? El începuse deja să freamăte la auzul spuselor mele înainte încă să-și dea seama că dorește să le aibă. În mai puțin de jumătate de ceas mergeam împreună spre munte, pe potecă.


          Cînd am ajuns în fața desișului, i-am zis că acolo e îngropată comoara și i-am rugat să vină s-o vadă. N-a zăbovit; era orbit de lăcomie. Femeia a spus că ea rămîne pe cal să-l aștepte. Era firesc să se sfiască la vederea unui desiș așa încîlcit. Ca să vă spun cinstit, planul mergea strună, așa că am intrat cu el în desiș și pe ea am lăsat-o să ne aștepte singură.
          Întîi, desișul e numai din bambus. Abia după vreo douăzeci de metri e un pîlc de cedrii; taman ce-mi trebuia. Mi-am croit drum prin desiș și i-am îndrugat ceva minciuni, cum că, vezi bine, comoara ar fi îngropată sub cedrii. N-am terminat bine și s-a repezit să ajungă mai iute la primul copac ce se întrezărea prin frunziș. Bambusul s-a rărit și am ajuns în locul unde cîțiva cedrii creșteau în șir. Nici n-am apucat să pășesc acolo că i-am și sărit în spinare. El, păsămite, ca luptător cu sabia, era destul de vînjos, dar dacă l-am luat prin surprindere, pînă să se dumirească, l-am legat fedeleș de rădăcina unui cedru. De unde am luat frînghia? Sînt hoț de meserie, așa că port mereu cu mine o frînghie; oricînd s-ar putea ivi nevoia să mă cațăr pe un zid. N-a fost greu nici să-l împiedic să strige la nevastă-sa, că i-am înfundat gura cu frunze de bambus de pe jos.


          Cînd am terminat cu el, m-am dus la ea și-am chemat-o să-l vadă, zicîndu-i că i s-a făcut brusc rău. Nu-i nevoie să spun că și planul ăsta a mers strună. Femeia și-a scos pălăria de rogoz, a descălecat și m-a urmat în adîncul desișului. În clipa în care și-a văzut bărbatul a scos o mică sabie din sîn. N-am întîlnit în viața mea o femeie mai aprigă. Dacă n-aș fi stat cu ochii-n patru, m-aș fi pomenit cu pielea găurită. Noroc că am sărit într-o parte și m-am ferit, dar nu s-a lăsat și a încercat ca o tigroaică să mă atingă. După cît era de pornită și ageră, ar fi putut să mă și omoare; însă eu sînt Tajumaru! Am lovit-o peste sabie și a scăpat-o din mînă. Și fără armă, cea mai sprintenă femeie e neputincioasă. Ce s-o mai lungesc, mi-am îndestulat poftele cu ea fără să-i iau viața bărbatului.
          Da... fără să-i iau viața. Nici n-aveam de gînd... Tocmai voiam s-o las în desiș să se vaite și să fug, cînd mi s-a agățat ca o nebună de mînă. Printre sughițuri a zis că trebuie să moară unul din noi, ori bărbatul ei, ori eu, pentru că e un lucru mai groaznic decît moartea ca rușinea ei să fie cunoscută de doi bărbați și că voia să fie nevasta supraviețuitorului. La auzul vorbelor ei, m-a cuprins o nestăpînită dorință de a-l ucide. (Emoție sumbră.)


          Cînd vă povestesc astfel ce s-a întîmplat, fără tăgadă par un om mai crud decît voi. Dar asta pentru că nu i-ați văzut chipul. Mai ales arsura din priviri. De cum i-am văzut ochii am vrut s-o fac nevasta mea, întreg cugetul mi-era plin de gîndul ăsta. Nu, nu era simplă dorință trupească, deși așa credeți. Dacă ar fi fost doar asta, i-aș fi dat un brînci și-aș fi fugit. Și nu mi-aș fi pătat sabia cu sîngele lui. Dar cînd i-am zărit chipul în umbra desișului, am hotărît să nu plec fără să-l ucid.
          Însă în luptă dreaptă, nu mișelește; i-am tăiat legăturile și i-am zis să-și încrucișeze sabia cu mine. (Frînghia găsită la rădăcina cedrului e frînghia pe care am tăiat-o eu atunci.) Negru de furie și-a scos sabia și a sărit sălbatic la mine, iute ca gîndul și fără o vorbă. Nu e nevoie să descriu lupta. A 23-a lovitură... vă rog să rețineți asta. Încă sînt impresionat. Nimeni sub soare nu a apucat să-și ciocnească sabia cu mine nici de 20 de ori. (Zîmbet voios.)


          După ce a căzut, m-am întors spre ea, lăsînd în jos sabia udă de sînge. Dar spre marea mea uluire, plecase. M-am întrebat încotro. Am căutat-o printre cedri. Am ascultat; nu se auzea decît horcăitul omului în agonie.
          Pesemne că îndată ce ne-am încrucișat săbiile ea a fugit prin desiș după ajutor. Cum mi-am dat asta prin gînd, am priceput că eram în primejdie de moarte. Așa că i-am furat sabia, arcul și săgețile și m-am grăbit spre poteca din munți. Ar fi pierdere de timp să vă povestesc ultimele amănunte, doar că înainte de a intra în oraș m-am descotorosit de sabie pe un preț bun. Asta-i toată mărturisirea mea. Știu că voi fi spînzurat oricum, așa că înscrieți-mă de-acum cu pedeapsa cu maximă. (Atitudine sfidătoare.)

Mărturia unei femei care a sosit la templul Shimuzu

          BĂRBATUL în chimono de mătase albastră, după ce m-a forțat să-i cedez, a rîs în bătaie de joc către soțul meu legat fedeleș. Oh, cît de îngrozitor trebuia să te fi simțit Takehiko! Dar oricît s-a căznit să se dezlege, frînghia i-a intrat în carne și mai adînc. Nu m-am putut stăpîni și-am dat fuga, poticnindu-mă, spre el. Sau mai degrabă am încercat să alerg spre el, însă tîlharul m-a lovit și-am căzut. În aceeași clipă am văzut o lumină indescriptibilă în ochii soțului meu. Ceva dincolo de cuvinte... Mă înfioară și-acum. Privirea aceea de o frîntură de secundă a soțului meu, care nu putea rosti o vorbă, mi-a spus tot ce avea pe suflet. Străfulgerarea din ochii lui nu era nici mînie, nici amărăciune... doar o lumină rece, o revărsare de oroare și dezgust. Mai lovită de acea privire decît de tîlhar, am scos un țipăt și m-am prăbușit fără simțire.
          Cu vremea mi-am revenit și mi-am dat seama că omul în chimono albastru plecase. Rămăsese doar bărbatul meu, încă legat la rădăcina cedrului. M-am ridicat cu greu din frunzele de bambus și l-am privit în față; avea aceeași expresie ca înainte.
          Sub disprețul rece din priviri mocnea ura. Rușine, mîhnire, mînie...Nu mă pricep să spun ce simțeam în acel moment. M-am dus lîngă el și-mi tremurau genunchii.


          - Takehiko, i-am spus, fiindcă s-a întîmplat ce s-a întîmplat, nu mai pot trăi cu tine. Sînt hotărîtă să mor... dar trebuie să mori și tu. Tu ai văzut ce rușine am pățit. Nu te pot lăsa în viață.
          Numai atît am zis. El încă mă fixa cu dezgust și dispreț. Mi se frîngea inima, dar i-am căutat sabia. Cred că i-o luase tîlharul. nici sabia, nici arcul cu săgeți nu erau nicăieri în desiș. În schimb, la picioare sclipea sabia cea mică. Am ridicat-o deasupra capului și am spus:
          - Dă-mi viața ta! Am să te urmez îndată.
          Abia atunci și-a mișcat buzele; gura îi era îndesată cu frunze așa că nu l-am auzit. Dar dintr-o privire i-am înțeles vorbele nerostite. Disprețuindu-mă privirea lui spunea: „Ucide-mă!” Nici conștientă, nici inconștientă, i-am înfipt sabia în piept, prin chimonoul liliachiu.


          Și cred că iarăși am leșinat. Cînd am izbutit să-l privesc își dăduse sufletul, încă legat. O fîșie de soare în asfințit curgea printre frunzele de cedru și bambus și licărea palid. Abia stăpînindu-mi hohotele de plîns am tăiat frînghia de pe trupul lui mort. Și... și ce s-a întîmplat cu mine de atunci nu mai am putere să vă spun. Oricum, n-am avut puterea să mor. Mi-am rănit gîtul cu sabia cea mică, m-am aruncat în lacul de la poalele munților, am încercat să-mi iau zilele în fel și chip. Neputincioasă să-mi sfîrșesc viața, încă trăiesc mînjită de rușine, pîngărită. (Un zîmbet singuratic.) Inutilă cum sînt, trebuie că m-a părăsit pînă și cel mai milostiv dintre zei. Mi-am ucis bărbatul.Am fost batjocorită de un tîlhar. Ce pot să fac? Ce pot... ce... (Hohote din ce în ce mai nestăpînite.)

Povestirea celui ucis, relatată de dincolo de moarte...

          DUPĂ ce mi-a violat nevasta, tîlharul a rămas lîngă ea, și a început să-i înșire vorbe frumoase, ticluite s-o mîngîie. Desigur, eu nu puteam vorbi. Eram legat strîns de rădăcina unui cedru și-n gură aveam frunze. Dar i-am făcut cu ochiul soției mele de mai multe ori, vrînd să-i sugerez: „Nu-l crede pe tîlhar.” Ea însă ședea mîhnită și își înălța privirea abia pînă la poalele rochiei. Părea să-l asculte. Gelozia mă sfîrteca. Iar tîlharul continua să sporovăiască ba de una, ba de alta, pînă a ajuns și la propunerea aceea nerușinată:
          - Pentru că virtutea tot ți-e pătată, n-ai s-o duci bine cu bărbatul tău, așa că de ce să nu fii nevasta mea? Numai dragostea m-a împins să fiu brutal cu tine.
          Ea și-a ridicat fața ca în transă. Niciodată nu fusese atît de frumoasă ca în clipa aceea. Ce i-a răspuns frumoasa mea soție în timp ce eu stăteam acolo neputincios, legat? Sînt mort demult, dar nu m-am gîndit nicicînd la răspunsul ei fără să ard de mînie și gelozie. Căci i-a zis:


          - Atunci ia-mă cu tine oriunde te duci.
          Și nu-i ăsta tot păcatul ei. Ieșind din desiș, ca în vis, mînă în mînă cu tîlharul, s-a albit deodată la față și a arătat spre mine:
          - Ucide-l! Nu pot să mă mărit cu tine dacă trăiește. Ucide-l! Ucide-l!, a țipat de mai multe ori de parcă ar fi înnebunit.
          Au mai părăsit vreodată asemenea vorbe odioase buzele vreunui om? Asemenea vorbe blestemate au lovit urechea vreunui om măcar odată? Măcar o singură dată, ca... (Țipăt de furie și dispreț). Auzindu-i cuvintele, chiar și tîlharul s-a îngălbenit.
          - Ucide-l!, a țipat și s-a agățat de brațele lui.
          El n-a privit-o și n-a spus nici da, nici ba... și nici n-am apucat să-i aflu răspunsul căci a îmbrîncit-o pe frunzele de bambus. Apoi și-a împreunat liniștit brațele, s-a uitat la mine și-a zis:
          - Ce-ai de gînd să faci cu ea? S-o omor sau s-o las? Ajunge să dai din cap. S-o omor?
          Fie și numai pentru vorbele astea și mi-ar plăcea să-i iert crima.
          Eu ezitam, iar ea a început să țipe ca din gură de șarpe și a fugit în adîncul desișului. Tîlharul s-a repezit s-o înșface, dar nu i-a prins nici măcar mîneca.
          Apoi mi-a luat sabia, arcul și săgețile. Cu o singură lovitură a tăiat frînghia. Îmi amintesc că a mormăit:
          - Mă urmărește nenorocul.


          După aceea a dispărut din desiș și... s-a așternut liniștea. Ba nu; am auzit un strigăt. Mi-am desfăcut restul legăturilor, am ascultat atent și am înțeles că era propriul meu strigăt. (Liniște prelungă.)
          M-am ridicat ostenit de pe rădăcina de cedru. În față strălucea mica ei sabie. Am luat-o și mi-am înfipt-o în piept. Un bulgăre de sînge mi-a țîșnit pe gură dar n-am simțit nici cea mai mică durere. Cînd pieptul mi s-a răcit, totul în jur era la fel de tăcut ca în mormînt. Ce liniște profundă! Nici măcar un tril de pasăre nu răzbătea pînă la mormîntul meu din căușul munților. numai o lumină însingurată lîncezea pe cedri, pe munte... Încet, încet lumina s-a istovit, pînă cînd cedrii și bambușii mi s-au șters din priviri. Zăceam învăluit în cea mai adîncă tăcere.
          Apoi cineva s-a strecurat lîngă mine. Am încercat să văd cine. Dar în jurul meu se adunaseră negurile. Cineva... acel cineva mi-a scos încet sabia cu mîna-i nevăzută. În aceeași clipă, încă o dată, sîngele mi-a inundat gura. Și iarăși, pentru totdeauna, m-am cufundat în beznă...