Crizarea

Sin City

Criza nu este o furtună, un fenomen natural,
Criza este o comandă ce tună, ceva real.
Nu ne interesează lipsa sticlei de șampanie din frigiderul celui bogat,
Ci mai degrabă lipsa laptelui de pe masa celui sărac.
Nu mă privește leasing-ul limuzinei vreunui corporatist
Ci dobânda celui cu copii mulți, sărac și trist.


Îmi amintesc promisiunile guvernatorului Băncii Naționale;
„Luați credite dacă vreți să ajungeți în finale!”
Îmi amintesc de Caritas și de Fonduri naționale,
De politica unor spoturi inițiale, garantate de CEC și furate apoi sec.


Criza nu este dorința și nici lăcomia, nici avariția sau prostia,
Criza a venit la comandă și doar arată infamia,
Sinuciderile, fuga și nebunia.


Criza este lațul în gât pentru unii și
Tăcerea pentru alții.
Vor trece 8 ani de minunăție,
În care țipătul te va duce în împărăție.


Deci prin definiție;
criza este un monstru galben și urât ce îți violează visele deja strangulate.

Unire

     Ar fi normal ca uniți să fim mai fericiți, lucrul acesta se întâmplă după.
     După o despărțire, după o rătăcire, după o confuzie, oamenii revenind, întorcându-se, se cred mai buni, mai fericiți. O clipă se strâng, se unesc și își zic; „hai să tragem ș-o poză!” Astfel, în marile arhive fotografice, în marile colecții de albume, vedem oameni laolaltă fericiți, rar, foarte rar, vedem grupuri mari de oameni nefericiți. Cele de mai sus se referă la trecut, la fel ca imaginea.


     Astăzi, ne-am cam întors și vedem mari grupuri de oameni furioși, cu gurile crăcănate de furie, cu mâini spasmodice arătând neutru cerul, cu fețe imobile, idioate. Astăzi nimeni nu se mai bucură în colectiv, acasă poate, în pivnița minții sale, poate.


     A fi fericit pe stradă este un denunț la adresa unei morale nou instaurate; ce repede au uitat oamenii bombele și bolile ce traversau orașele, asemeni umbrelor aruncate de bombardiere. Ce repede uită oamenii orașelor europene știrile despre alte orașe, în alte țări, de pe alte continente, orașe care strivite de război sau cataclisme naturale, nu-și mai revin nici în zeci de ani. Este diabolic să fii fericit în țara ta când afară pe stradă, o lume parcă plutește, hipnotic în dansul unei crize de nebunie; „O! de-ar ieși pe stradă cei care cu adevărat mor de foame!”
Nu mai este voie să fii fericit în țara ta. La televizor, fețele tuturor politicienilor sunt buhăite de ură, capetele lor sunt cutii de conserve îndoite de grimase și ifose, prin găuri negre curge la nesfârșit dorința de răzbunare.


     Atunci, mă întreb de ce nu pot fi oamenii cu adevărat fericiți?