Phigalia - fundul pământului

Phigalia, ancient fountain

Într-un circuit turistic, văile adânci ni se par ascunse, vârfurile poartă greutatea ascensiunii, urmărim media; mediocritatea. Turistul este acum călăul culturii. Turistul face poze, alături de ele este și nevastă-sa, cu toți puradăii, ceata și ginta invadează cu nesaț templul doborât în coasta muntelui. Astfel se produc ușor banii. Mai departe confortul, fără nici un efort ce ține de blasfemia exterioară; templul decade, a mai făcut-o odată. Democrația reconstruiește, meritul ei.


Mai există locuri curate, lipsite de invaziile autocarelor lustruite, ale căror șoferi, surprinși de mine la Delphi, discutau de amante. Un lucru dealtfel minunat pentru mine. În schimb am dat de ghidul imberb, în fața gardului ce mărginea ștrandul fântânii Castalia, al izvorului ajuns la resurgență, căci în amonte ne era interzis să privim. Și ghidul acesta, ce bătea câmpii în limba engleză, se răstește la un moment dat spre cineva, mult mai depărtat mie și îi cere: „Quiet, please!”

Grupul gălăgios nu înțelege, dar tonul acestui ghid, un bărbat bine desăvârșit în privința look-ului, reușește să-i facă să tacă pentru un timp, atâta cât eu să-l ascult: despre Byron nimic.

Asist la fiecare excursie și aud nu pentru prima dată tâmpeniile debitate de ghizi, sigur că nu toți reușesc asta, în schimb majoritatea sunt deosebiți de plictisiți, depășesc lucrul acesta împrumutând savoarea locului. Sigur cunosc mai bine decât mine misterele prin care pașii lor descântă și încântă prin cuvinte mintea mulțimii. Eu n-am să reușesc niciodată lucrul acesta, sunt prea indiferent la cei din jurul meu și nu mă deranjează proștii.

La Phigalia, într-o după amiază calmă, lipsită de furtuna promisă, în umbra marelui paltin plantat de peste o sută de ani, nu era nimeni. Așa în mintea mea s-a format acest peisaj, geamăn, invers, total.