 |
| În aşteptarea jocului |
citat
Limba elină dispune pentru joacă de o soluţie excelentă: sufixul -inda, care nu înseamnă nimic altceva decât tocmai "a [se] juca". Este un sufix nedeclinabil şi, din punct de vedere lingvistic, nederivabil. Copiii greci se jucau sphairinda ( = cu mingea ), helkustinda ( = trăgând funia ), streptinda ( = cu arşicele ), basilinda ( = de-a regele ). În autononomia desăvârşită a acestui sufix rezidă, putem spune, nederivabilitatea noţiunii "joc", exprimată simbolic. *
În felul acesta eu mă gândesc la limba română -să fim mai serioşi şi să delimităm, spre exemplu; jocul dragostei în drăgăleală, sau cel al cântatului în lălăială, şi se mai poate da încă un exemplu cu: fâlfâială, adică superficialitatea lucrului făcut, a lucrului făcut de mântuială, a jocului de a lucra, de a finaliza proiectul, termen folosit de bunicii mei de pe Valea Oltului.
Rămân să cred că ală la sfârşitul acţiunii ne provoacă jocul, de aceea fără să par indiscret vă întreb ce înseamnă iubeală ?
_______________________________________________
* Johan Huizinga, Homo ludens, Humanitas, 2007, pag. 78 jos.
pentru ca nu exista "iubeala" trebuia inventat :))
RăspundețiȘtergeretotusi...nimic nu se compara cu...falfaiala :))
:)
RăspundețiȘtergereapreciez politetea zambetului tau :))
RăspundețiȘtergereindiferent de termen sau teorie si iubirea e...un joc...doar ca nu prea are reguli..:)
daca exista iubeala...exista si indragosteala? :)
iubeală înseamnă ceva ce va deveni grav, adică vorba aceea: să faci pe prostul şi să rămâi aşa!
RăspundețiȘtergerecontextul în care scriu, nu are legătură cu cititorii, dar nici cu scriitorii, dar cu cine are legătură atunci?! :)
Dacă iubeala e jocul iubirii sau jocul de-a iubirea, "înseamnă ceva ce va deveni grav" pentru că îmi pare a fi unul dintre acele jocuri ale cărui reguli nu sunt niciodată clare și care se află într-o inepuizabilă schimbare... provocată de cei ce-l joacă.
RăspundețiȘtergeren-am auzit nici eu de reguli la ceea ce ar putea fi iubeală, mai ales când acestea apar se şi schimbă prea repede pentru a le putea pricepe :)
RăspundețiȘtergereMișto postare !
RăspundețiȘtergereDrăgăleală, iubeală, fâlfâială, bâlbâială, tânguială, prosteală, lăbăreală...
Un fel de oscilație imprecisă, leneșă, superficială și fără rost... Ai lovit în plin. Ei, da, asta ne caracterizează pe noi, românașii !
Bună extrapolarea! :)
RăspundețiȘtergereAs mai pune si fundamentala trasatura romaneasca: mântuiala. Nu facem noi mereu lucruri "de mântuială"? Şi aici limba trădează, din nou, mentalitatea profundă a vorbitorilor ei. Dacă a (se) mântui e legat de salvare, a face de mântuială ceva se referă la incomplet, neterminat. In Creştinism, mântuirea e glorios capăt de drum, în româneşte sufixul -eală indică tocmai neterminarea, nefinisarea, incompletul, drumul neterminat, joaca de-a sfârşitul.
RăspundețiȘtergereInteresant!