O cuvântare unică. Cetățean roman și tată

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul, continuare a postării precedente)

≪Într-adevăr, nu cunosc în istorie un alt discurs rostit în împrejurări atît de tragice. Cuvîntarea a fost dominată de zguduitorul umanism pe care-l conține mărturisirea izvorîtă din adînc și adresată unui întreg popor. Acest discurs cuprinde un anume ceva care în concepția fiecărui critic sensibil înalță foarte sus nivelul civilizației Romei.

„ — Niciodată, a spus gloriosul și îndureratul general, niciodată nu m-am temut de puterea oamenilor. Însă totdeauna m-am temut de puterea divină, de nestatornicia Sorții, de nenumăratele și neprevăzutele lovituri pe care le poate da. Învingeam și triumfam, Soarta mă favoriza ca un vînt favorabil. Însă eu mă temeam întotdeauna de o furtună neașteptată.

(Prin urmare Aemilius Paulus era unul din oamenii pe care-i urmărește viziunea nenorocirii, chiar și în culmea fericirii lor.)


 — Într-o singură zi, continuă el, am trecut Marea Ionică, de la Brindisium la Kerkyra [insula Corfu, denumire adoptată în limba română, n.m], și de acolo în cinci zile am ajuns la Delfi. În alte cinci zile am ajuns în Macedonia. Am adus sacrificii, și îndată după aceea am început operațiunile militare. În cincisprezece zile, terminasem războiul cu deplina supunere a Macedoniei. Acest triumf rapid m-a făcut să simt o oarecare neîncredere în Soartă.

Acum îl zdrobisem pe dușman, din partea aceea nu aveam să mă mai tem de nimic. Deci mă întorceam foarte liniștit, cu regi prizonieri, cu mulțime mare de prăzi, cu armata mea în plină vigoare. Și totuși, ceva mă făcea să mă tem de Soartă.”

Aemilius Paulus nu știe ce este acest  c e v a, nu poate să-l definească. Dar teama de necunoscut se trezise și își făcuse simțită prezența cînd fericirea lui părea să fi atins culmea. Cineva ar putea spune că omul știe că nu are acest drept decît la o mică porție de fericire, și aceasta nesigură. Și cînd vede Soarta oferindu-i mai mult se neliniștește, întrebîndu-se dacă nu cumva vreun zeu necunoscut numără porțiile de fericire ale oamenilor, ca să arunce securea asupra aceluia care a luat ceva în plus.

Asemenea gînduri, asemenea presimțiri te-ai aștepta să se afirme în cazul unor sensibili, cu anumită viață spirituală, nu din partea unor generali căliți în războaie. Iată însă că și sensibilitatea este împărțită oamenilor orbește. Iată un general mai sensibil decît un filosof. Își măsura succesele și, cu cît creșteau, cu atît mai mult se neliniștea, ca nu cumva Soarta să arunce în balanță vreo nenorocire, pentru a readuce echilibrul.

Dar lucrul cel mai emoționant încă nu-l spusese. Cînd l-a lovit Soarta ucigîndu-i copiii, l-a cuprins o liniște stranie:

„ — Sufletul meu, adaugă el, care tremură pentru nenorocirile care poate îmi amenințau Patria, s-a eliberat de teamă cînd mi-am văzut casa distrugîndu-se, cînd mi-am îngropat cei doi copii, înfloritoarele mele vlăstare, singura mea speranță, singurii mei urmași. De acum am rămas singur și fără urmași. Însă acum nu mai simt altă primejdie amenințînd. Furtuna a trecut. Roma poate fi liniștită. Soarta s-a răzbunat pe mine, iar nu asupra Patriei mele.”

O tulburătoare măreție romană izvorăște din sfîșietoarea suferință a tatălui. Se temea de Nemesis nu numai pentru sine însuși, ci și pentru patria lui. Cînd trăsnetul a căzut asupră-i și i-a ars inima, are credința că zeii s-au săturat, că nu-i vor mai lovi patria.

Maeterlinck, care amintește și el această scenă, dă o deosebită importanță curajului romanului, care știe să primească loviturile ca soldatul lupta. „Există, scrie Maeterlinck, tot atîtea moduri de a primi marea durere, cîți oameni sînt pe pămînt. Iov a spus: Domnul a dat, domnul a luat. Facă-se voia Lui. Romanul a mulțumit zeilor că Soarta l-a lovit pe el, iar nu patria sa.”

Da, însă oricît ar lumina patriotismul de tip roman — din cînd în cînd ca un fulger, dar și ca o lamă de oțel — istoria durerii umane, oricît celelalte eroisme și sacrificii de sine ar deplasa această durere cumva în afara inimii omenești, totuși întotdeauna această inimă etern îndurerată își va revendica nemîngîierea.
Așa și aici, în cazul de superior eroism amintit, vocea tatălui răzbate iar. Cu o sfîșietoare suferință, cu lacrimile secate de durere, nu ezită să protesteze pentru tragica ironie a Sorții, și să arate un foarte amar dar profund sentiment de invidie:

„ — Priviți, spune încheindu-și cuvîntarea, priviți cît de ciudată și nestatornică este soarta oamenilor! Perseus, învins, își are copiii, pe cînd Aemilius Paulus, învingător, și i-a pierdut pe ai săi...”

Parcă se aude hohotul de plîns înăbușit al îndureratului general rostind aceste din urmă cuvinte. Plutarh nu spune ce a urmat. Însă cine se poate îndoi că toți cetățenii au plîns auzindu-le? Un om suferea — un roman știa să găsească în durere consolarea gîndului că astfel patria îi e salvată de răzbunarea Sorții. Însă omul revine, umbrindu-l pe roman, varsă lacrimi și-l invidiază pe regele prizonier, care putrezea în întunecoasa închisoare romană. Îl invidiază numai și numai că el își are copiii în viață.

Prin urmare și aici, inima omului, a tatălui, și-a revendicat drepturile și le-a recăpătat. Tatăl l-a învins pe roman. Inima omului, durerea ei anonimă — cu atît mai respectabilă cu atît este comună tuturor oamenilor și nu numai celor aleși — și-a luat înapoi drepturile și primatul. Durerea omenească și-a reprimit eterna sa glorie.≫ 

_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.155-158 .