„... umanitatea moleșită ca un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât.”

http://www.amazon.com/monde-comme-conscience-rien/dp/2729110550/ref=sr_1_8/189-5860821-2538755?s=books&ie=UTF8&qid=1421134615&sr=1-8

Am citat* poate cel mai revoltat rând din câte am citit la viața mea. Vreau să mai citesc pentru a găsi un altul care să mă trezească încă o dată, apoi încă o dată și să mor trezit de-a binelea cu ochii larg deschiși.

La întrebarea „Crezi că se poate râde de orice?”, imitându-l pe Jep Gambardella răspund că „Da!”
Așa cum prețuim cele sfinte, atavice, primitive, pe care le ascundem prin biserici, muzee sau colecții particulare, trebuie să prețuim și cele care la capătul opus le contrabalansează pe acestea. Să prețuim sarcasmul celor ce critică opulența bisericii, oricare a fi ea, ironia celor ce critică kitsch-ul, zeflemeaua tinerilor care disprețuiesc trecutul și istoria fără a ști ce este o vibrație; să fim totali, neciobiți, pentru ca mai târziu să nu râdă nici un ciob de oala noastră.

Trebuie să râdem de orice, pentru ca zgomotul nostru să se audă până-n cer. Să fim neliniștiți în ceea ce ne strânge și ne încorsetează. Un sân scos afară într-o pictură renascentistă putea atrage inchizitorii, mai repede decât un bordel marinarii. O păpușă de ață cu un ac mare înfipt în ea, aruncată în curtea vecinului îl putea condamna pe acesta la cazne inimaginabile. Astăzi aceste lucruri ni se par exagerate. Cu cât moaștele sunt băgate cu forța în spiritul celor mulți și proști, cu atât cineva se va trezi, poate chiar dintre ei, din mulțimea celor proști, să țipe împotrivă. De ce? Pentru că moaștele n-au dat randamentul dorit!?

Am trăit și epoca unei frici, fiind tânăr n-o puteam simți așa cum aș fi simțit-o acuma. A trecut. Asta mă bucură, căci mi-a ajuns un ciocan în cap și-o seceră-n cur.

Da, ortodoxia penală din țara mea mă enervează și o voi enerva și eu pe ea.
N-am curajul poate și timpul să mă dedic mai mult acestei imense lacune, care în golul ei înghite parte bună din economia țării. Pentru toate ce le-am scris în acest blog eram de mult răstignit în alte vremuri. Și totuși n-am omorât pe nimeni. Și totuși nimeni n-a murit din cauza celor scrise de mine, așa aiuristic fiind puse aici.

Umanitatea este mai mult decât o cruce sau o semilună, sunt semne mai mari care au fost pângărite, îmi vine în minte semnul solar pe care l-am întâlnit pe peplosul korelor, confiscat de naziști mult mai târziu . Litera K etc.

Toate poveștile incluse în Biblie, Coran, Vesta, Thora... fac parte din zestrea umanității, nu mai aparțin demult niciunei comunități, este tardiv deja să-ți aloci ceva din acestea, internetul și globalizarea le-au risipit celorlalți, tuturor. Fiecare face ce vrea, alții chiar le strâng ca să le ardă.

Cum spunea Anaxarh; „nu știu nimic, nici faptul că nu știu nimic nu știu.” Atunci unde este scandalul?! Că eu m-am cam săturat de toate ideologiile și deja am scris prea mult despre asta.

* Roland Jaccard, Tentația nihilistă, ed. Bastion, 2008, pag. 72 mij.

Nota bene: Cine vrea să-l traducă pe Klima să-mi scrie, plătesc traducerea dublu decât oferă orice editură cunoscută.