Chipul pregătit pentru a vedea

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională, Athina, Grecia

„Omne vivum ex ovo” („Orice ființă își are originea într-un ou”)

William Harvey

Nefiind terminat, capul a fost inițial un ou, predispoziție frecventă în arta cicladică.
Totuși artistul necunoscut a început cu gura sau cu nasul acest chip, lucru ce mă trimite la origini, la geneză, la cuvânt sau chiar în acest caz la miros. Să fi fost la început cuvântul? mirosul?

Ochii sunt neterminați, sau cel puțin începuți, desenați într-un fel. Sculptura are o notă de suprarealism. Nasul fiind stricat, gura ne apare perfectă, urechile ca o umbră, bărbia clară.

Vede sau nu vede acest chip?
Și dacă vede, ce vede?

Ultimatum

Nu învie nimeni. În urma războaielor, rămân covoarele nebătute, băuturile sigilate. Femeile se ocupă de alte lucruri. Rămân să cred, în urma războiului, că voi rămâne ultimul bărbat viril.

Ce vis, ce anvergură, ce aripi, ce om-pasăre... pentru cei care n-au văzut filmul.
Sunt atenuat încă de culoarea inodoră a alcoolului distilat din grâu și secară. Pot conduce. Inconștient. Suicidal.

M-am răzgândit în a vedea ultimul război. M-am răzgândit în a citi despre ultimul război. Despre ultima instanță: judecată.

Moise obiect de studiu

„apariția legii” - Moise , mulaj de gips pentru studiu - Michelangelo

Legea a apărut mult mai devreme, este un sigiliu și o coloană ce se pare că aparțin lui Hammurabi, un rege din Sumer, din Mesopotamia, „țara dintre cele două fluvii”, dintre bine și rău ar fi o sintagmă. Nici astăzi nu s-au terminat disputele.

Alt încornorat, alt singur; Moise

http://freethoughtnation.com/forums/viewtopic.php?p=27856

Michelangelo i-a pus lui Moise coarne. Aici este o lungă poveste.
Moise este singur. El cu tufișul sclipitor. Apare Dumnezeu și-i poruncește ce să facă. Moise scrie tablele.
Moise coboară singur de pe munte. Jos triburile conduse de el tocmai din Egipt făureau Vițelul de Aur. Moise este din nou singur. Se face că înțelege. Noaptea ce vine, împreună cu cei din tribul său, extermină un trib întreg, cel așa zis vinovat. Apoi ziua ce vine instituie Legea.

Singurătatea bărbatului singur

 Muzeul de arheologie din Pirgos, Eleea, Peloponez, Grecia

Bărbatul încornorat, trădat, substituit, înlocuit, alcătuia în marele Ev Mediu, portretul celui ce la rândul lui trăda, fugea, dorea, altfel că acesta, fără dorința majorității, a devenit Diavolul; bărbatul singur.

Este inutil să povestim despre celibat. Putem povesti inutil despre călugări. Ori reciproca nu este valabilă, oamenii de rând au atașat celibatului o mulțime de păcate și-au încornorat acestea religios. În partea cealaltă, a religiei, s-a format o oaste, împotriva celeilalte, dar tot din celibatari -neconvinși.

Suntem în Grecia antică acum și coarnele, pentru că vitele, erau foarte prețuite, creșteau mai greu ca și oile sau mai ales ca și caprele. Mai mult chiar, taurii erau privilegiați. Sigur că erau și ei sacrificați, ca orice animal, dar, mare atenție erau urmăriți mai ales cei albi. Lucru astăzi rar și noi știm de ce.

Omul singur este descalificat social. Intențiile lui sunt tot timpul interpretate, natural fiindcă n-are martori. Omul singur nu este urmărit de nimeni. Toate profilele psihologice atașează omului singur -cazul nostru omul modern, izbucnirile, vulcanismul, atentatul, terorismul. În viziunea modernă, neschimbată oarecum de cea medievală, omul singur este sigur Necurat.

La Messenia, la sud de Pirgos, în vestul sudic al Peloponezului am văzut imagini cu tauri însoțiți de forme circulare -forme de înțelepciune, de acceptare.

Îmi este dificil acum să-mi apăr o teză a singurătății, a urmăririi celui singur; alții mai buni ca mine, precum Kafka, au reușit-o perfect.

Artemision, Messenia, Peloponez, Grecia

Coarnele astea ce însemnau pe vremuri fertilitate, continuitate, progres, astăzi, în mentalitatea creștină, dau roadele păcatului. Păcat de vacă, că se caută cea fără coarne.

Trei generații

Spre Kyparissia, Peloponez, Grecia

Dimineața, la cea mai mică oră posibilă spre a vedea lumina străvezie, întâmpinam o familie de greci ce se plimbau matinal pe plajă, din care ea era româncă -generația din mijloc. Eu cu imaginea, ei cu privitul. Lucrurile se vor mișca tot timpul altfel decât bănui noi. Generațiile viitoare vor privi mirate un trecut prea ancorat într-o realitate desuetă, programată pentru așteptare. Noi nu privim la fel pe cei care nemaiavând forța fizică de a se mișca, rămân des în urmă și privesc orizontul?

Aș fi vrut să-mi spună baba ce privește? Ce este după orizont, dacă ea știe?

Al treilea de vopsit

Viorel Cosor -expoziție personală, galeria Calpe - Bastion, Timișoara, ian.-feb. 2015

De la poartă spre stânga, spre stradă, în umbra unor pruni lipsiți de volum, am început să vopsesc gardul. O vreme caldă de februarie m-a îndemnat să-mi pierd timpul unui luni plictisitor și lipsit de evenimente pe ulița mea. În lume se schimbau multe.

Și nici n-ași fi povestit toate acestea dacă nu trecea vecinul meu, grăbit se prea-poate, pe lângă mine fără să mă salute. Sunt douăzeci și ceva de ani de când suntem așa; vecini. Nici nu mai țin minte cine a fost primul, primul vecin.

A doua zi am uitat unde mi-am parcat mașina, lucru clar și de la sine înțeles. Totuși mi-am găsit mașina pe o stradă lăturalnică din centru istoric protejat de aceste animale cu patru roți, precum automobilul meu. Totul pentru a nu plăti parcări exorbitant de scumpe. Și totuși acolo este serviciul meu, în buric, în centru, acolo unde totul costă extrem de mult. Abonament? Pe an un salariu pe lună.

Totuși efortul meu de jumătate de oră de a-mi găsi mașina nu a fost așa de scump, intelectual. Efortul meu de a-mi găsi casa a treia zi, după ce toate erau rezolvate și minunate, m-a costat câteva ore. Sigur că o vizită la medic a venit neanunțată pentru acesta și analizele făcute în grabă n-au spus nimic. Eram sănătos.

Unde?!
Unde mă duc, pentru că acum mă aflu în mașină și nu știu unde să mă duc. Mai mult, nu știu de ce mă aflu în mașină. Sigur, logic, știu să conduc. Sigur, logic, voi face acest lucru ca atare până voi lua o decizie.

Ies din oraș, noaptea îmbracă exteriorul albastru închis. La radio cineva pomenește de război, de tratative, de dorințe. Merg într-un tunel al cărui întuneric este deschis de farurile mele. Din când în când sunt întâmpinat la fel, cu lumini. Cu lumini ce trec inconștient de aproape de mine, fără nici un semn, fără nici o avertizare. La radio, muzică, ceva pop.

La indicațiile unui senzor unghiular ce stătea să cadă spre dreapta, opresc să alimentez. Am bani și plătesc combustibilul. Omul ce-mi încarcă rezervorul se uită absent la mine, îmi ia banii automat, fără să clipească. Sunt în lumea în care nu există rest.

Spre dimineață, nefiindu-mi somn ajung în oraș, este liniște și circul cu grijă. La un colț opresc surprins de afișul promoțional. Intru și cer o cafea. Sunt surprins că sunt salutat. Răspund neutru.

Pe stradă un trecător îmi spune pe nume, nu-mi aduc aminte numele.  Merg mai departe. Rătăcesc. Prind o cușcă telefonică și caut un medic. Este aproape, este chiar noapte, dar mă primește.

Sunt sigur că am călătorit o mie de ani ca să ajung aici. Intru și mă întâmpină voios, îmi pronunță numele, este chiar numele meu. Îmi dă o pastilă, o iau, îmi spune:

„Acum te voi duce acasă!”