Trei fragmente din cartea lui Irving Stone pentru cei ce nu vor să meargă la Muzeul Antipa (!)
„ - De fiecare dată cînd dalta lovește marmura, sfărâmă cristalele. Un cristal sfărîmat e un cristal mort. Cristalele moarte aduc ruina sculpturii. Trebuie să înveți să cioplești blocurile mari fără să zdrobești cristalele.
- Cînd voi reuși asta?
- Mai tîrziu.
Bertoldo îi vorbi [lui Michelangelo n.m.] despre bulele de aer care fac ca marmura să se desprindă în bucăți sau să se macine din pricina intemperiilor. Ele nu pot fi văzute din afară și trebuie să ajungi să știi cînd se găsesc înlăuntrul pietrei. Ca la alegerea unui măr; poți să-ți dai seama că e bun, pentru că se bombează în afară, spre spațiu, într-o formă sănătoasă, pe cînd un măr putred tinde să fie concav, de parcă ar fi strivit de spațiu.
- Marmura e ca omul; trebuie să cunoști bine ce ascunde pe dinăuntru, înainte de a porni la treabă. Dacă în tine există bule de aer ascunse, atunci îmi pierd timpul degeaba.” *
_____________________
„Michelangelo își trecu degetul mare peste blocul de marmură, descriind linia unei siluete.
≪Marmura≫ provine din cuvîntul grecesc care înseamnă ≪piatră strălucitoare≫. Așa strălucea și blocul lui în lumina soarelui de dimineață, în timp ce-l înălța vertical pe bancul de lemn și privea la luciul datorat luminii ce pătrundea suprafața, fiind apoi reflectată de fațetele cristalelor aflate mai în adîncime. În timpul celor cîteva luni petrecute în apropierea blocului, îl studiase sub toate luminile, din toate unghiurile, în toate variațiile de căldură și frig. Ajunsese cu încetul să-i înțeleagă esența, nu cioplindu-l cu dalta, ci cu puterea percepției, pînă cînd se încredință că-i pătrunse fiecare strat, fiecare cristal, cunoscînd astfel și căile de-a face marmura să redea aidoma formele pe care gândea să le obțină. Bertoldo spunea că formele trebuiau mai întîi descătușate, înainte de ale desăvîrși. Dar marmura conține mii și mii de forme; dacă n-ar fi așa, ar însemna ca toți sculptorii să cioplească la fel.
Luă ciocanul și subbia și începu să-și croiască drum, cu colpo vivo, lovitura vie, urmînd aceeași direcție, într-un singur elan.” **
_____________________
„ Pe la ora 11 se sculă, își îmbrăcă pe furiș pantofii, calze, cămașa și mantia călduroasă și, cu picioarele încă moi, ca de rahitic, porni spre Santo Spirito.
Nu găsi nici un cadavru în camera mortuară. Nici în noaptea următoare. Cele două zile îi lăsaseră timp să se înzdrăvenească. În cea de-a treia noapte, găsi din nou pe masa de scînduri un corp învelit în giulgiul răsucit.
Al doilea cadavru era al unui bărbat mai în vîrstă, cu pete de barbă albă pe o față mare, roșie, cu pielea tăbăcită și cu țesutul de sub piele de culoarea marmurii. De data asta, mînui cuțitul cu mai multă siguranță, deschizînd pîntecele printr-o tăietură dibace, apoi, slujindu-se de mîna stîngă ca de o pîrghie, desfăcu toracele, care trosni ca un lemn uscat și rămase prins numai de claviculă. Luă lumînarea și apropie flacăra; avea pentru prima oară o vedere de ansamblu. Văzu ceva roșu-pal, ca o rețea, dintr-un țesut solid, și înțelesese că sînt plămînii. Această rețea avea un înveliș negru -auzise că așa se întîmplă la țesătorii de lînă.
Apăsă plămînul din curiozitate; un șuierat izbucni pe gura cadavrului. Înspăimîntat, scăpă lumînarea din mînă. Din fericire, nu se stinse. Cînd își recăpătă stăpînirea de sine, ridică lumînarea de jos și pricepu că apăsînd plămînul silise aerul, rămas înăuntru să iasă afară. Pentru prima oară, înțelesese ce este respirația; văzînd, simțind și auzind legătura dintre plămîni și gură, descoperise ce urmare are asupra întregului corp.
După ce dădu plămînul la o parte, zări o masă de culoare roșu-închis; desigur, trebuie să fie inima. Era acoperită cu o pieliță lucioasă. Tăind ici-colo, descoperi că tot țesutul era legat de o formă asemănătoare unui măr, aproape liberă în piept, prinsă doar de capătul de sus.
- S-o scot?” ***
Irving Stone, Agonie și extaz, ed. Meridiane, 1971, * pag.158; ** pag.198; *** pag. 286-287.
