Ezra Pound și călătoria - de Guy Scarpetta (partea a II-a )

http://archipelagobooks.org/ezra-pound-canto-i/

„Există astfel în Pound un alt ≪versant≫, cel al vîrtejului (vortex) al - ≪desțărării≫ radicale, al smulgerii generalizate și ducînd mereu la ≪cultura națională≫. El trece prin trubaduri, Ovidiu, Confucius (Pound traduce Ta Hiao, care va fi publicat în 1928 în S.U.A.), iruperea în Cantos a unor ideograme care înscriu o altă funcționare, asociativă, polifonică, și nu fonologică a limbajului, tot felul de citate, de împrumuturi, un amestec radical de genuri (o frază în argou militar se poate conecta direct la un haiku japonez sau la evocarea unei biserici venețiene) - ca și cum  ≪cultura≫ și chiar erudiția ar deveni pentru poezie un material la fel de ≪disponibil≫ ca ≪natura≫ și ≪sentimentele≫.

Totul este deja limbaj (sîntem aici împotriva ≪naturalismului≫), scriitura nu valorează decît ca mobilitate, altoi, montaj, aptitudine la scurtcircuit și la traversare. Joc al mărturisirii lirice, al povestirii și al discursului ≪integrat≫, diseminare și principiu muzical al contrapunctului. Și toate sfîrșesc prin a funcționa ca o enormă mașinărie care face să se înalțe o memorie fărîmițată (≪Muzele sînt fiice ale memoriei≫), o serie repetată de sondaje și de secțiuni arheologice în amnezia culturală, o explozie de semne și de enunțuri luate de torentul multiplicat al asociațiilor libere.

Nimic surprinzător că una din temele insistente din Cantos este cea a călătoriei, a ≪periplului≫, iar una din referințele de fond - Odiseea : ca și Homer (referire paternă), rătăcirea este absolută, nomadizarea definitivă, iar opririle, fixările, ≪peisajele≫ nu sînt decît fleșuri, rapide, puse pentru a fi imediat luate. Nici măcar atît : nu există un ≪port≫ final, originea, în loc să fie regăsirea unei copilării, un paradis pierdut, o nostalgie regresivă, este definită ca o noapte de unde a apărut periplul (reluare din Dante : Io venni in luogo d'ogni luce muto, ≪Vin dintr-un loc mut de orice lumină≫).

Sfîrșitul războiului, prăbușirea ideologiilor fasciste vor accelera desigur vîrtejul - nu va mai exista nimic de acum înainte care să-l frîneze : ≪Ca o furnică singuratică în afara mușuroiului distrus, scrie Pound, ieșit din naufragiul Europei, ego scriptor≫.

Un poem al lui Pound? Campo Santo din Pisa, Salzburg, Lili Marlèn, Pétain, Cosimo Tura, Beethoven,piața San Marco, Janequin, păsări pe o sîrmă, ideograme chinezești, frații Goncourt, revoluția franceză, Ramsay, Salamina, Atena, Guido din Arezo, Tellus, Donatello, Henry James, Odiseea, Salazar, New York, grădina lui Venus, Priap, Shanghai, un fragment din liturghie, linxul, Bizanț, divinitate amerindiană, Pomona, Granada, Citera etc. :gest de cheltuială, fără stăpînire, mișcare prin toate registrele, toate limbile și toate culturile - poezia însăși a dezrădăcinării.

Altfel spus (punct în care Pound contrazice radical dispozitivul), o ≪limbă≫, pentru el, nu are sens decît dacă este mobilă, schimbătoare, deschisă, integratorie. Nimic mai străin de estetica sa decît ideea unei ≪limbi naționale≫, ciment de comunitate, încremenită pentru totdeauna și care n-ar putea fi decît ≪respectată≫, evitînd orice împrumut. ≪Engleza, scrie Pound, a cucerit teritorii vaste datorită capacității sale de absorbi celelalte limbi, adică a șterpeli rădăcinile latine și are chiar mai multe variante la dispoziție, în timp ce franceza și italian au arătat mai puțină suplețe.  Aluat frînturi de greacă și a înghițit franceza medievală, păstrînd în același timp solida sa bază anglosaxonă≫. A scrie într-o limbă vie înseamnă, pentru el, a reinsufla limbii de bază o capacitate de absorbție, de altoi, de îmbogățire : ca și cum ar trebui să ne situăm în starea de naștere a unei limbi unde nimic nu este încă înțepenit sau definitiv.

Singurul mod pentru el de a se ≪acorda≫ cu migrațiile mondene, cu transferurile de la un continent la altul, cu trecerile peste frontiere. Identitatea poate, desigur, să se clatine în această mișcare (nici o îndoială că Pound a trăit experiența în apropierea reală a psihozei), dar această clătinare, oricum preferabilă împotmolirii tradiționale, pare a fi un moment necesar și inevitabil în definirea unei noi identități : identitate multiplicată, transnațională, aceea a unui călător - cititor cosmopolit din punct de vedere cultural pe care îl pretinde mașina de scriitură.

Am vorbit despre paradoxul lui Pound, despre contradicția sa : aș vrea să sugerez în încheiere că această contradicție permite, în fond, definirea a două tipuri de lectură posibile pentru poemele poundiene : una, analitică, atentă la identificarea elementelor prezente, la izvoarele altoiurilor și citatelor, la logica apariției și înlănțuirii temelor va risca din plin să regăsească anumite rotițe ale dispozitivului de înrădăcinare (arhaism, păgînism etc.) ; cealaltă, care ar putea fi numită lectura muzicală (sau ≪dispersată≫, în sensul în care se vorbește de atenție dispersată), degajă o mișcare exact inversă : cea a unei imaginații culturale eterogene, cu peripluri, salturi, rupturi, denivelări, ciocniri, scurtături, dezrădăcinări la nesfîrșit. ș vrea să rețin aici această a doua lectură, mai aptă să simtă cosmopolitismul lui Pound, gest în același timp universal și individual, superb de dezinvolt, care l-a reținut pe marginea barbariei fasciste unde păgînismul său risca să-l tragă.”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.114-116

Ezra Pound sau contradicția - de Guy Scarpetta (partea I )

http://www.revista22.ro/un-monument-de-for-public--ezra-pound-in-limba-romana-56104.html

Pentru că s-au spus multe despre Ezra Pound în această perioadă și de fapt nu mare lucru, pentru că peste noapte imediat apar cei ce ciupesc de ici de colo câte ceva, ceva ce pare interesant, dar inadaptabil vremurilor de astăzi, vă invit să citiți altceva despre acest inadaptat al secolului său:

„Să ne întoarcem în secolul al XX-lea : ceea ce Pasolini numea ≪ideologia de fier≫, care imprima Divinei Comedii o parte din coerența sa, a intrat în criză. Sfîrșitul consensurilor simbolice sau religioase, dificultatea de a inventa pe un teren ≪laic≫ valori de universalitate, explozia identităților traversează de acum înainte literatura. Cazul lui Ezra Pound este cu totul pasionant, căci în el se înscrie cu o limpezime deosebită dublul aspect al acestei crize : pe de o parte, întoarcerea păgînismului, neîncrederea față de monoteism, și chiar, în cazul său, ispita antisemitismului și a fascismului ; pe de alta, o scriitură care, prin deteritorializarea efectivă, prin cosmopolitismul în act, prin aptitudinea de a depăși limitele limbilor și de a confrunta culturile, ruinează orice idee de ≪înrădăcinare≫, contrazice politica declarată și tulbură radical dispozitivul ideologic.

Ciudată, traiectoria lui Pound (fără îndoială pe măsura delirului acestui secol) : America natală, chemarea Europei, Londra, ≪vorticismul≫ (arta modernă ca vîrtej), Paris, viața literară activă, edituri, reviste, în Limousin pe urma trubadurilor, pasiunea pentru China ; apoi Italia, Rapallo, Cantos, un post de crainic-cronicar la radioul mussolinian, și prăbușirea, sosirea armatei americane, acuzația de trădare, închiderea într-o cușcă de sîrmă ghimpată, la Pisa (ecou tulburător al torturii lui Ugolino relatate de Dante), repatrierea, internarea într-un spital psihiatric din Statele Unite ; o perioadă de chin, de semiafazie, mereu scrisul și, în sfîrșit, eliberarea, întoarcerea în Europa și ultimele zile la Veneția, orașul cel mai puțin ≪înrădăcinat≫ care există, orașul suspendat între cer și apă... Ciudat amestec între cele mai fulgerătoare dezrobiri pe care le-a inventat secolul și cele mai neplăcute rătăciri ale sale, toate, desigur, obsedate de călătorie, linii de fugă, imaginarul arheologic, pistele culturale care trebuiau regăsite, memoria fragmentată a lumii, efectele de transfer, de decalare, de deviere fără stăpînire în care să se poată inventa limba timpului nostru.

≪Desțărarea, spune Pound, a fost necesară la început. Ești transplantat, evoluezi, apoi ești dezrădăcinat, readus la locul de unde ai fost smuls, iar el nu mai există... Cineva a spus că sînt ultimul american care trăiește tragedia Europei≫.
La început, deci, ≪transferul≫ american : originea, istoria limbii sînt legate de un alt continent. Chemarea văzduhului, îndemnul la călătorie. Iar Pound, mai ales, își dă seama de acestea : cultura americană, născută din Reformă și din pozitivism, conține o lacună esențială, o dispariție enigmatică ; ca și cum ar sări deodată de la sfîrșitul Antichității la începutul Renașterii.

≪A început așa, spune Pound, trebuiau împachetate șase secole≫.
≪Trebuia să ne ocupăm de tot ce se găsea în Divina Comedie≫.
De asemenea : ≪Problema era să se înalțe un ciclu coerent, aducînd spiritul contemporan la cel din Evul Mediu, după ce a fost descotorosit cu grijă de cultura clasică de care era inundat din Renaștere≫.
Ambiguitatea se ivește deja : reîntoarcerea refulatului din cultura americană pare să fie înțeleasă ca necesitatea unui regres, a unei estompări, a unei întoarceri în urmă.

Și evident, prin acestea se instalează fascismul. Evul Mediu nu va fi văzut dinspre creștinism, ci prin ≪păgînismul≫ latent al poeziei trubadurilor, ≪poezia provensală niciodată complet străină de riturile păgîne≫;  refuzul limitelor Reformei va atrage refuzul oricărui monoteism (Răul, spune Pound, constă în a te amesteca în treburile celorlalți, iar ≪nici o religie monoteistă - nici creștinismul, nici religia musulmană, nici iudaismul, după știința mea, nu a luat măsuri de precauție pentru a se apăra de acel Rău≫).  În acea alunecare, capitalismul este respins, pentru că a promovat valori de utilitate ce exclud orice cheltuială neproductivă, orice suveranitate estetică (Pound denunță ≪o societate capitalistă care, în ultimul al putrezirii sale, a considerat întotdeauna ca pe un gunoi înțelegerea inteligentă sau capacitățile literare≫), iar pentru regres, în joc va rebui să se revină la valorile precapitaliste și precomerciale (≪Templu este sfînt / Pentru că nu este de vînzare≫). Prin urmare, Pound găsește o origine a Răului în camătă, pe care o condamna Evul mediu (antisemitismul este desigur foarte aproape); trebuie regăsit, după el, contactul direct cu natura, pe care arta îl poate reînvia și pe care lumea burgheză a încercat să-l distrugă - fascismul nu poate fi înțeles decît ca vechea revanșă feudală împotriva lumii capitaliste, ≪restaurarea≫ în sens strict, a unei lumi de valori ≪sacre≫ și opuse păcatului cametei (≪Acest război, scrie Pound în 1944, nu a fost efectul unui capriciu al lui Mussolini sau al lui Hitler. El intră în războiul milenar dintre cămătari și țărani≫).

Acest parcurs ideologic, în fond cît se poate de clasic, este cel al majorității intelectualilor profasciști, prezent de fiecare dată cînd criticarea capitalismului și a valorilor burgheze se face dinspre visul la o ≪vîrstă de aur≫ pierdută ce trebuie regăsită și dinspre o concepție ciclică despre Istorie ; acest parcurs obsedează orice ≪naturalism≫, orice respingere a monoteismului în numele ≪forțelor primitive≫ care trebuie dezgropate și al unui păgînism care trebuie reluat. Este, de asemenea, un parcurs care nu poate implica decît o dimensiune subiectivă de regres - și este meritul lui Marcelin Pleynet de a-i fi desprins cu finețe logică, în ceea ce îl privește pe Pound : arhaism, puternic coeficient de refulare anală, echivalare între ≪aur≫ și ≪excremente≫, fantasme de naștere anală, oscilare în jurul genitalității, toate parcă intensificate de ceea ce înscrie în filigran în numele însuși al lui Pound ; ≪Ezra≫ sugerează usura (≪camătă≫), iar ≪Pound≫ trimite la ≪livră≫, unitate monetară (tatăl lui Pound, semnalează Pleynet, avea prenumele Homer, ceea ce a influențat ≪păgînismul≫ care asumă coerență acestui edificiu fantasmatic). Toată această mașinărie se poate deci demonta, analiza, în construcția sa ideologică, precum și în ceea ce o alimentează subiectiv, de la pulsiunile cele mai ascunse și mai arhaice.

Numai că dacă am rămîne aici, am trece, fără îndoială, pe lîngă scriitura lui Pound, care, cum am arătat deja, nu numai că nu se reduce la mașinăria inconștientă, dar chiar este, dealtfel, tot paradoxul lui Pound : totul, în ≪gîndirea≫ ca și în caracteristicile sale inconștiente, ar fi trebuit să-l atragă spre dispozitivul ideologic al înrădăcinării ≪≫ și totuși, ceva, fără voia lui, îi rezistă. Refuzul încăpățînat de a fi afiliat la o tradiție culturală națională (culturile cele mai eterogene în spațiu și timp se ciocnesc și se amestecă), refuzul oricărei concepții ≪naturale≫ despre limbă (limbile și scriiturile se amestecă); există aici un fel de cosmopolitism imediat, cvasiinstinctiv care dezorientează dispozitivul, îi întoarce elementele împotriva lui însuți, îl anulează în deriva sa. Chiar atunci cînd poemele lui Pound înscriu ≪teme≫ care subliniază dispozitivul (natura populată de zei, comuniunea cu solul, antisemitismul, valorile războinice), ciocnirea limbilor, confruntarea abruptă a enunțurilor eterogene, saltul nesfîrșit de la o cultură la alta sfîrșesc prin a dezminți conținutul evident al textelor în discuție, ca și cum etica limbajului lui Pound (el poate îngădui totul mitologiilor profasciste, în afară de concepția despre limbă) ar fi fost stînca ce îl împiedeca să se scufunde, refugiu încăpățînat al unei rezistențe de fond la ideologii.

...
”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.111-114.

Flori în arșița zilei

În loc de verde, roșu.
Galbenul devine alb; alb strălucitor.
Aerul exultă, sub un soare nimicitor.

Am înțeles că sunt căutată?!

Am pui de ieri, sunt ocupată.
Așa... puțin mă las pozată,
Să mă vadă lumea toată,
Cât sunt de bucuroasă.

Cinci alternanțe ale cunoașterii

Prima

Numele fetiței îl știm. Ea a fugit în grădină pentru a citi o carte. O carte de poezie. În carte există un poem scurt despre cântecul unei păsări.
Locul cel mai liniștit este în spatele grădinii, acolo unde toate grădinile caselor vecine se unesc.
Acolo crește alunul, fiind neîngrijit s-a transformat într-o tufă imensă și greu de pătruns.
Fetița citește versurile ce redau atât zborul cât și trilul păsării cu voce tare. Apasă fiecare cuvânt. Este liniște și glasul ei răzbate printre grădini foarte ușor.

A doua

Fetița citește poemul strigând fiecare cuvânt, i se pare că nu-l aude, de aceea ridică vocea.
Vântul adie alunul sub care ea s-a așezat, sub care s-a îngrămădit. Alunul pare că o primește și pocnește verde de fericire.
Uneori fetița se oprește intrigată de zgomotele seci ce zboară deasupra capului ei. Îi este greu să fie atentă și dealtfel credem că nu înțelege mare lucru din versurile țipate.

A treia

Precum știm, pe fetiță o cheamă Alice.
În timp ce citește domol poemul, o pasăre începe să ciripească deasupra ei. În alunul bătrân sub care se așezase. Ciripitul vioi o deranjează. Fetița citește șoptind.

A patra

O pasăre mică, poate un pițigoi, s-a ascuns undeva prin alun. Cântecul ei melodios dă ritm poeziei pe care fetița o citește în gând în umbra alunului.

A cincea

Fetița nu mai citește deloc. Pare că recită. Dar de fapt cântă, își întinde aripile și zboară.

Când au plecat ciocănitorile

Cais

Venirea lor m-a bucurat,
Și ochii mi-au fost scuturați,
De zborul lor,
Al ciocănitorilor.

Alun

Și-au cules,
În grabă mare,
În tril înalt de primăvară,
Alune de astă vară.

Când au plecat ciocănitorile,
Brusc natura s-a schimbat.
Cerul s-a înnourat,
Și-apoi a plouat.

Să sugi

în onoarea lui C. Bukovski

Spre miezul nopții,
Cățeaua lătra disperată.
Suntem iarna-n-călduri.

Am ieșit afară deodată,
Și-o pizdulice-și plimba potaia pișată;
Pe strada din fața mea.

Mai urma doar următoarea.

Etrier

- Mamă, am primit un etrier.
- ...
- Mamă, etrierul le ține strâns pe toate.
  Oamenii pot deveni etriere.
  Ana lui Manole spre exemplu.
- ...
- Dacă am băut?
  Da mamă, beau.
  Mamă, cei ce n-au etrier în casă au să zboare,
     La prima beție,
     La prima alunecare,
     La primul impuls,
     La primul smuls,
  a celui ce-și zice Pământ.

- Mamă! mai ești la telefon?
- ...
- Am văzut un stâlp, un stâlp care era prins în pene.
  Pene de lemn, pene care nu zboară și nici stâlpul n-o mai face.
- Mamă, sună a ocupat!

Toți invitații mi-au adus câte-un etrier.
Toți cumpărați de la același producător.
Același fier și aceeași rugină.
Numai ultimul (invitat), mi-a adus un pantof de femeie.
Un pantof cu număr mic și toc înalt.

Și toate etrierele s-au supărat.
Așa ceva nu era neapărat.
Tocmai azi când a fost furat singurul cel mai mic nufăr din lume.

Muzica sferelor

„Tu cugetă - căci eu mă tem
De cruntul Cerului blestem.
De șovăi, grea îți va fi soarta,
Căci Cerul îți va-nchide poarta.
Vezi norul rar de lîngă lună?”

Byron, Asediul Corintului, XXI *
(a se vedea nota)

Într-un film văzut pe vremea casetelor VHS, film ce făcea parte din seria lui Ray Bradbury privind twilight zone-ul uman, neavând nici-o interferență cu extratereștrii, doi oameni năvălesc în casa celui se dovedea a fi mai târziu colegul lor de serviciu, acțiune ce potenta o discuție aprinsă asupra unui domeniu științific -cred că ținea de biologie moleculară, totul pentru a definitiva concluzia. În acest fel se dorea ca să se lanseze, să se publice descoperirea comună. Cum cel vizat și vizitat refuza asta, motivele fiind strict științifice, cei doi, în urma unui chef instaurat ad-hoc, îi iau gâtul. Crima a fost destul de simplă, fără vărsări de sânge și strigăte ce se puteau auzi pe sub felinarele stradale.


Cei doi au luat hotărârea de-a înscena un accident. Cum mintea-i ducea bine, toate evidențele imediate păreau că vor face ca această faptă să treacă surprinzător în categoria accidentelor casnice. Mai departe, după miezul nopții, când tot teatrul s-a terminat, cei doi părăsesc apartamentul (acel tip de apartament londonez -îngust, cu scară interioară ce dă direct spre ieșire).


Spre ieșire, unul dintre cei doi se-ntoarce privind în sus spre scări:
„N-am șters amprentele!”
„Ești nebun! spune celălalt, suntem oricum de-ai casei, putem avea amprente și pe bilele de cricket!”


Astfel unul iese ținându-se de cap, celălalt întorcându-se spre a șterge amprentele -evidențele.
Ce-mi amintesc foarte bine, este cum după ore întregi, după  ce i-au trecut prin mână (cu șervețelul aferent) toate bibelourile familiale, seturile de tacâmuri, vesela și tot ceea ce înseamnă domeniul intim, ajunge la celebrele scări ce dădeau spre ieșire. Aici nu urcarea dădea spre rai, ci coborârea, căci omul nostru, atât de științific și analitic a reușit spre orele dimineții să parcurgă tot graful -toată aria ce-i putea dăuna datorită urmelor sale.


Dimineața când aburii pluteau pe Tamisa, Poliția Metropolitană (ăia cu mozaic la chipiu) a descins la locuința profesorului (ce tocmai fusese asasinat) a surprins un om ce ștergea baluștri (verticalele ce susțin balustrada), și pe care îi ștregea ca și cum ar cânta la ei. Sergentul a mărturisit mai apoi că în prima clipă a crezut vede un om nebun, nicidecum un om ce fusese asasinat. Mai apoi să se convingă că omul nebun dorea să-și termine lucrarea -muzica, ca totul să fie perfect, întocmai ca o muzică a sferelor.

_____________________________________________________
* nota 27 la poemul Asediul Corintului pag.556, versurile pag. 322: Byron, Opere, Poezia, 2, ed. Univers, 1986.
≪Ideea exprimată în aceste șase versuri, care a plăcut prietenilor poetului și cititorilor poemului, i-a fost inspirată lui Byron de lectura poemului Vathek de W. Beckfort. În tot timpul vieții, Byron a fost obsedat că ar putea fi acuzat de plagiat și se temea  ca nu cumva să se creadă că ar fi putut prelua în versurile sale chiar și cea mai neînsemnată idee de la un confrate. De aceea în notele sale, este foarte atent să explice sursele de inspirație care i-au stat la baza alcătuirii poemelor, s-au chiar i-au sugerat vreun vers.≫

Sonet 130 (William Shakespeare) cu traduceri succesive

Ochiul

My mistress' eyes are nothing like the sun;
Coral is far more red, than her lips red:
If snow be white, why then her breasts are dun;
If hairs be wires, black wires grow on her head.
I have seen roses damasked, red and white,
But no such roses see I in her cheeks;
And in some perfumes is there more delight
Than in the breath that from my mistress reeks.
I love to hear her speak, yet well I know
That music hath a far more pleasing sound:
I grant I never saw a goddess go,
My mistress, when she walks, treads on the ground:
And yet by heaven, I think my love as rare,
As any she belied with false compare.

Radu Ștefănescu:

Nu-i niciun soare-n ochii doamnei mele...
De jar i-e buza - un cărbune stins.
Cosiţa - sârmă, drept e, în inele,
Iar sânii oacheşi, parcă înadins.
În roz şi alb văzut-am roze, sute,
Dar, vai, niciuna în obrajii ei;
M-au desfătat odoruri mai plăcute
Decât respiră dânsa de-obicei...
E dulce glasu-i, totuşi o vioară
Îmi pare că vorbeşte mai frumos,
Şi n-am habar zeiţele cum zboară,
Dar ei, cum văd, pământu-i de folos.
Pe zei, poeţii mint! Atât mai zic:
Ca ea, pe lumea asta nu-i nimic...


Neculai Chirică:

Nu-s ochii Doamnei mele rupţi din soare
Nici roşul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sînu-i oacheş pare,
Iar negrul păr sîrmos, ca de ţigan.
Ştiu roşii, albe – roze de Damasc,
Dar faţa ei nu are-aşa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decît din tot parfumul Doamnei mele.
Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbeşte
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu ştiu cum calcă zîna îngereşte,
Dar Doamna mea păşeşte pe pămînt.
Şi totuşi jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!


Gheorghe Tomozei:

Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie
roşia-i gură ca mărgeanu-n mări
de-i albă neaua, sânul ei de ce e
posomorât, şi-i noapte al ei păr?
Ştiu, din Damasc, albe şi roşii roze
cu care chipul nu-i e logodit,
miresme ştiu, stârnind apoteoze
străine de al Doamnei duh smerit.
Îmi place s-o ascult deşi-i mai scumpă
auzului, o muzică,-i ştiut,
nu le-am văzut zeiţele cum umblă
dar ea, mergând, păşeşte doar, pe lut.
Şi totuşi, jur pe cer, făptura-i rară
cu nimeni şi nimic nu se compară...


Ion Frunzetti:

Nu-s ochii dragei mele stropi de soare
Şi roşul gurii ei nu-i de coral.
De-i albă neaua, sînu-i oacheş pare
Şi negrul păr i-e ca o sîrmă-n val.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşi,
Dar nu-i socot obrajii trandafiri
Şi-s bălsamuri mai dulci să le miroşi
Decît e boarea întregei sale firi.
Îmi place s-o aud, deşi plăcut
Mai mult mi-e zvonul muzicilor parcă.
Eu mers de zîna încă n-am văzut,
Dar draga mea e clar că-n ţărnă calcă.
Şi totuşi, eu o cred la fel de rară
Cum spun şi cei ce mint cînd o compară.


Cristian Vasiliu:

Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Şi fragedă, cum nu-i al ei obraz
Şi mult mai multe-arome te îmbie
Decât al respiraţiei talaz;
Ador să o ascult ca-ntâia-oară,
Deşi dintr-ânsa nu răsare-un cânt
Şi chiar de cred zeiţele că zboară,
Iubita mea, ştiu, umblă pe pământ.
Decât iubirea însă n-am să-i fac
Un compliment doar pentru-a-i fi pe plac!

copy/paste de pe
http://www.europeea.ro/atelierliterar/index.php?afiseaza_articol_nelogat=34399

Despre un unghi de vedere

Omul n-are nimic fățiș,

când nu se vede pe furiș!

În spate, un feribot pleacă spre Malta, va străbate scurt sudul Mării Ionice, apoi se va avânta în Mediterana. Călătoria va fi unică, ușoară și sigură. Suntem la Preveza, în Grecia.


Pe feribot s-a îmbarcat și o doamnă frumoasă, ea nu apare în fotografie, apare în schimb altundeva.
Pe parcursul călătoriei, această doamnă va scrie două versuri, pe care le va dărui primului bărbat întâlnit la debarcarea în orașul Cavalerilor. Acel bărbat a luat foaia de hârtie, s-a uitat la ea, n-a înțeles nimic, pentru că scrisul îi arăta cuvintele neînțelese și privi doar în urma celei ce i-a dăruit hârtia. O va pune împăturită cu grijă, în portmoneu.


Bărbatul privi ceasul și ora îl grăbi spre aeroport, în taxi se petrecu un lucru nu tocmai rar, nu mai avea bani să plătească călătoria, cineva îi furase banii sau nu, dar hârtia frumos împăturită rămase. O scoase curios și șoferul i-o smulse din mână de parcă ar fi fost un CEC în alb, citi, înțelese și clipi lung, apoi mângâie cu cele trei degete lungi suprafața poroasă. Șoferul visa în timp ce omul își luă doar haina și-o geantă, și zbură spre intrarea principală a aeroportului.


În plicul cu care trimitea bani acasă, șoferul puse și hârtia, dar scrisul îl dădu de gol și nevasta lui a bănuit prin asta că avea  o iubită secretă, acolo, departe. La telefon, șoferul explică pe-ndelete întâmplarea, nu putem ști cât a fost crezut.


Dincolo, o femeie privea uimită scrisul ce arăta cele două versuri, n-o interesa nici măcar rima; scrisul, curbele, felul în care literele deveneau fonte, acele împletituri ale panglicii ce împodobesc minunatele cutii de cadouri, sau florile. „ Trebuie că este o femeie foarte frumoasă ! ” își zise nevasta șoferului de peste mări și țări. Puțin mai târziu ascunse hârtia, dar nu o mai împături, ci doar o strecură între sumedenia de acte din sertarul scrinului.


Mult mai târziu fiica ei, căutând o serie de acte, dădu peste această hârtie, o citi și fu uimită de minunatul scris; „ Ce frumos scria mama mea ! ”, versurile în schimb îi păreau cam grele, de aceea lăsă hârtia la locul ei. Găsi actele ce-i trebuiau, vându casa, așa cum rămăsese de la mama ei și plecă prin țări albastre.


Cei care veniseră, o familie tânără, au încercat să păstreze multe din lucruri, dar unele se dovediră a fi prea vechi; mobilă mâncată de carii, tapiserii roase de molii, scaune tapițate și uzate, scrinul în schimb a rămas, în sertarul lui, prin sumedenia de hârtii, găsiră minunata hârtie, sau hârtia i-a găsit pe ei. Neștiind cum să o păstreze mai bine, au pus-o într-un tablou, în cel de nuntă, între ei stătea hârtia cu cele două versuri. Toată lumea care venea pe la ei, mai ales în primii ani, lăuda tabloul, dar lăuda și poezia, doamna era mult mai stimată pentru scrisul și mai ales pentru versurile, cam năucitoare, pe care le scrisese. Și doamna din tablou nu zicea nimic.


Într-una din zile, învățătoarea copilului veni să vadă locul unde-și face temele, acasă la el. Din hol văzu tabloul și când se apropie se-ntoarse puțin speriată spre cei doi din tablou; ” Aceste versuri cine le-a scris? ” Femeia ciripi repede ceva, neînțeles, la fel ca versurile, iar bărbatul ridică din umeri. Brusc pe învățătoare nu o mai interesă copilul, sau camera lui, se așeză repede pe fotoliul aflat lângă scrin, care era sub tablou și invită pe cele două gazde să facă la fel.


„Există un poem în lume, un mare poem din care lipsesc două versuri, a fost scris acum cincizeci de ani. Grafia și felul hârtiei pe care o aveți s-ar putea să ne conducă la ceea ce s-ar putea numi, redescoperirea Atlantidei poetice.


Astfel s-a descoperit că nu poetul X a scris Marele Poem, ci iubita lui, cea care a plecat fără să lase vreo urmă, este adevărat că opera poetului X rămâne fără piesa cea mai importantă, totuși asta nu înseamnă că  faima sa a răsuflat. În schimb Marele Poem și-a recăpătat și autorul și versurile din mijlocul său, acum arată ca o statuie, plin de energie și farmec.

Furtul unui cuvânt

Celei C

Am furat un cuvânt,
Lipsa lui a rămas neobservată-n cânt.


Alte cuvinte s-au strâns în jurul minţii mele,
Au înconjurat-o, învârtindu-se în jurul ei ca nişte iele.


Mi-au somat gândurile ca să-l eliberez pe cel care,
fără de care, ele nu pot să fiinţeze.


"Dragostea" mi-a înşelat toate iubirile, şi-am rămas singur.
"Dor"-ul mi le-a-ntors de fiecare dată, ca să ard mai tare, desigur.


"Visul" m-a indus în eroare, ameţindu-mi mintea, stârnidu-mi confuzii.
"Durerea" m-a strâns pocnindu-mi măselele, vuind în urechi, bulbucându-mi ochii.


Aşa am ajuns ca o paiaţă,
Toate acestea pentru a elibera cuvântul "viaţă".

Syd Barrett (Pink Floyd) - Bob Dylan Blues

Got the Bob Dylan blues
And the Bob Dylan Shoes
And my clothes and my hair's in a mess
But you know I just couldn't care less

Goin' to write me a song
Bout' what's right and what's wrong
Bout' god and my god and all that
Quiet while I make like a cat

Chorus:
Cause I'm a poet
Don't ya know it
And the wind, you can blow it
Cause I'm Mr. Dylan, the king
And I'm free as a bird on the wing

Roam from town to town
Guess I get people down
But I don't care too much about that
Cause my gut and my wallet are fat

Make a whole lotta dough
But I deserve it though

[From: http://www.metrolyrics.com/bob-dylan-blues-lyrics-syd-barrett.html]

I've got soul and a good heart of gold
So I'll sing about war in the cold

Chorus (see above):

Well I sing about dreams
And I rhymes it with seems
Cause it seems that my dream always means
That I can prophesy all kinds of things

Well the guy that digs me
Should try hard to see
That he buys all my discs and a hat
And when I'm in town go see that

Chorus (see above):

Read more:
SYD BARRETT - BOB DYLAN BLUES LYRICS
http://www.metrolyrics.com/bob-dylan-blues-lyrics-syd-barrett.html#ixzz1NHX4Kvtu
Copied from MetroLyrics.com

Spaim vine de la spaimă, aşa cum sup vine de la supă

Vreau să-ţi spun rege dragă,

Acum închin, un ultim pahar de vin.

Într-o doară să mă exprim,

În laude ce nu ţi se cuvin.

Cuprins fui de-un spaim,

Când praf tu ai găsit-n sup.

Şi n-ai murit, că eşti hain.

Şi m-ai băgat la zdup.

Privesc cum lemnul se ridică,

Şi frânghia atârnată-n butuc cum pică.

Şi iară vine-un spaim,

Când mă gândesc,

C-am mâncat azi ultimul sup.

Privit voi fi ca un Cain,

În moarte am să mă trezesc,

Aşa că eu mă duc.

____________________________

Odă închinată tuturor regicizilor (?), celor care au comis un regicid.

Odă copiată după manuscrisul găsit pe masa din bucătărie, de sub şerveţelul ud de supă.

Eva ?

Eva era poliţistă.

În sufletul ei fiind optimistă.

Mardea bărbaţi ce purtau în straie mai mult de-o pereche de coaie.

Bătucea cocalari, prinşi prin tufe cu fufe zulufe.

Eva avea şi pistol, ca să nu-i poarte ghinion,

Eva mai avea brăţară, de unde venea

Un curent electric din calea-afară.

Eva conducea maşina:

permanent,

Iar la antrenament; Eva era lunetistă,

Ţintea tot ce era pe listă.

De aceea acasă, Eva era singură,

Nu exista om pe care să fie sigură,

Bărbat care să n-o fută, ca apoi să nu devină cornută,

Femeie speriată, de firea ei ingrată.

Dar Eva se împăca cu toate,

Iubea orice cauză

Şi s-a mirat profund, intrând în menopauză.

Dar rostul meu pe lumea asta?

Să vă grăbiţi, că altfel basta!

Îi surâse ginecologul, privind la ea crăcănată,

Pentru un Eco, o lamă, un Nicolau, tot, deodată.

Eva era încă tânără, umbla şi travestit,

Nimeni nu ştia cine-a piuit,

Pe toţi îi înşfăca,

Şi ea transpira.

Menopauza se instala.

Cineva în ea murea.