„Asculți vuietul mării care începe să crească. Străina aceasta este aici, în pat, la locul ei, în balta albă a cearceafurilor albe. Tot acest alb face ca forma ei să fie mai întunecată, mai evidentă decât o evidență animală brusc abandonată de viață, decât evidența morții.”
Marguerite Duras, Maladia morții
La ora 8 fix, dimineața, când se deschide super-market-ul, cafeneaua din interior -prin barmanul care așteaptă, primește scrisoarea pe care cineva -poate o singură dată în viață, o poate scrie. În scrisoare este voie să menționezi o singură dorință. Care îți va fi îndeplinită. A doua zi.
Obiceiul acesta durează de cel puțin două secole și nici o tehnologie sau birocrație, doctrină sau primărie, nu l-a putut da la o parte sau cel puțin defăima. Cafeneaua exista dinaintea construirii super-magazinului, și era de fapt o ceainărie. Vremurile s-au schimbat puțin și obiceiul de a bea ceai a fost luat de cel de a bea cafea, dar nu întru-totul. Se spune că înainte de ceainărie pe locul acela ar fi fost o bisericuță, în care un călugăr oficia nu numai slujbele, dar și primirea scrisorii. Există un zvon care ne amețește că înaintea bisericii ar fi fost un templu. Un templu închinat lui Ianus, dar mai înainte de acesta ar fi fost un altar închinat lui Hesus. Cine ştie ce poate a fost şi mai înainte.
Am primit un telefon scurt în după amiaza acestei zile care-mi transmitea dorința cafenelei de a-mi primi scrisoarea. Astfel am la dispoziție o noapte pentru a o scrie. N-am voie să întârzii nici măcar o secundă.
_____________________________________* Marguerite Duras, Maladia morții, ed. Univers, 2009,pag.30.
