Pentru cei ce m-au iubit cândva și nu mă mai iubesc, acum

- Să trimitem un sol!
- Să negociem, să nu pierdem iubirea trecută.
Regele privi pe geam. Se întoarse. Gândi cu voce tare;
- ... și în ultimele momente, cele dinaintea morții, mai poți spera la viață.
Era frig. Sala lipsită de viață, încolonată des, arcuită la infinit, țesută prin acoperiș, prinsă de întuneric; mirosea a mortăciune, asemeni unui stomac de balenă în care Iona înota spre lumină.
- Timpul nu ne dă nici o speranță! Timpul ne petrece și ne înlătură de pe drumul lui, el fiind infinit, ne doboară și ne aruncă în șanțul căii lui infinite. Drumul infinit este alcătuit la infinit din lucruri finite; noi. „Oooo, deșertăciune a deșertăciunilor.”

Șambelanul deschide din nou gura și vocea lui se izbi de stucaturile coloanelor și căpătă o tânguire născută dintr-un ecou imperfect;
- Să căutăm, să trimitiem mesiaje!

Într-un geam umbrit, regele își privi fața și reflexia îl tulbură. „Ce poți cere de la alții, când de la tine ceri din ce în ce mai puțin?”
O clipă își aminti, - de cel care a fost un „Cavaler al timpului”. Atât.

Stea aplecată spre orizont

Vedere din Mani (peninsula din mijlocul Peloponezului), spre Koroni

Odată cu căderea întunericului, măslinul și-a strâns frunzele, în locul verdelui vers, a apărul un argintiu pal revers, orizontul prezent și-a ascuns soarele dibaci și l-a înlocuit cu o altă strălucitoare.

Suntem la Stoupa, într-o zi de sfârșit de august, și spre apus apare Luceafărul de Seară; în spatele nostru sunt munții Taygetos, peste orizont vârfurile timide Oros Likodimo din penisula Messenia, puțin spre stânga în albastru ultramarin este Koroni.

Acest exercițiu de imaginație face parte din educația geografică, - dacă nu reușim să localizăm pe hartă, atunci liniile ce apar deasupra orizontului, în profilul unor ridicături le vom boteza Antlantida sau Shangi La, în lipsa mării; dar noaptea este tăcută și nici o civilizație necunoscută nu-și face apariția, chelnerul mi-a adus nota de plată și eu mai comand o bere.

Cutez să-mi ascult vântul din spate, care pe șoptite îmi povestește:

„Despre un pescar, care nu s-a mai întors.
După pescar a plecat și nevasta, cu barca fratelui său... și nu s-a mai întors.
După soră a plecat fratele, cu cealaltă barcă, cu nevasta lui, și nu s-a mai întors.
A plecat tot satul, spre miază-noapte, și nu s-a mai întors.
Și tot pământul pleacă și nu se mai întoarce.”

Este cu tâlc povestea și n-o pricep, mi se umflă vena la tâmplă și tot nu înțeleg, vine chelnerul cu berea și mă întreabă:
„- Deja știți povestea?!”
Eu îngaim și aprob:
„- Iar vântul s-a băgat în seamă, nu?!”
Apuc halba.

„- Pescarul nu s-a mai întors la nevasta lui, și nevasta lui a găsit un alt pescar. Fratele cu nevasta lui și-au zidit o casă altundeva, satul a plecat pentru că aici nu se mai putea trăi!”

Povestea nu avea tâlc, ținea doar de o migrație, de o mutare, pe care astăzi am uitat-o, dar că era peste deal, sau peste golf, peste mare cum vreți să-i spuneți!

DA

Privind peste deal; recunosc, am vrut să ajung în Delos.
Un feribot liniștit, cumva să cunosc m-a purtat duios, spre Delos.

Aleea felinelor neliniștite, mi-a ascuns tăcerea, și gândul, și răsuflarea;
Urcam desculț treptele la Delphi, și nimeni nu-mi știa mirarea, ritmul și minunarea.

Ah, ce-am cotit-o și templul rămas în urmă, mi-a sărit în spate,
Era un Zeu gelos, orgolios; și eu care doream s-ajung în Delos.

Racord

Lachanou beach

Un cer mat, din care o lumină difuză lipsește de umbre înălțimile vecine cu privitorul; reușește să trezească, chiar pentru un timp scurt gândul prin care viața, cu toate suișurile și coborâșurile ei poate părea plată, chiar dacă apa te udă sau nisipul printre degete îți trezește disconfortul, viața poate fi constant monotonă. Nu-i val să nu ude malul și nici frunză să nu simtă vântul, nu-ți adie și nu vezi, nici geometria nu are paralele, nici arii de parcurs, nici unghiuri de cuprins: viața-i o numărătoare, care la fiecare ciclu îți deschide o fereastră și-ți închide o ușă, bătrân fiind nu mai poți să sari, dar poți să te apropii de hău.

Lekythos

În ordinea influenței, imaginea aparține luminii, contrastului.
Plinul apare central, în timp ce detaliile dispar la periferie.
Apare mișcarea, vasul pare că se mișcă, tras de toarta ce dispare în lumină.

Pe locul doi apare artistul, sau mai degrabă dorința lui, prin care aruncă mesajul, încapsulat în imagine, încifrat în umbre.

Totuși se întâmplă ca timpul să schimbe și să voaleze înscrisul și odată la spargerea sticlei, soarele, lumina prea puternică să deterioreze mesajul, el ne apare fragmentat, întrerupt de timpul scurs.

Cei care vin apoi recompun totul, artistul devine obiect și se învie opera, toate acestea datoriră mesajului.

Ferestrele oarbe

Undeva în sudul peninsulei Messenia, lângă Koroni

Cecitatea presupune absența luminii ca funcție a cunoașterii, a orientării sau a limbajului, mai târziu s-a descoperit că orbii aud mai bine decât nativii, chiar simt mai mult, dar toate acestea nu găuresc gardul, nu scot cuiele unor scânduri ce-au zidit fereastra pentru a nu intra lumina.

Există case părăsite asemenea oamenilor și felul în care arată ne trezește un soi de compasiune închisă, întocmai ca aerul nerespirabil ce dăinuie între pereți. Intrări zidite, ferestre bătute în cuie, acoperișuri găurite, iată peisajul exterior și insalubru al caselor părăsite.

Oamenii părăsiți bântuie, casele părăsite sunt bântuite, dar peste toate orbirea face ravagii.

Ferestre opace

în interiorul cetății Râșnov, Brașov

Singurele strecurări, prin care lumina pătrunde în case, sunt oportunele ferestre; verticale, deschise, transparente.
Am avut ocazia să văd ferestre inoportune, goale, lipsite de viață, lipsite de balamale sau de încuietori, întocmai ca oamenii nebuni și goi, dezbrăcați, aiuriți și rătăcitori.

Un gol imens plana deasupra acestor geometrii goale în dreptul zidurilor. Tăcerea absenței umane arăta ruina și în același timp părăsirea a ceea ce odată însemna granița dintre cald și rece, uscat și umed, om și natură, comunitate și sălbăticie: fereastra.

În cetate, zidul reconstituit reunea un perimetru pentru a fi posibilă o încăpere, fereastra lipsită de geam, de zăvor, nu reușea nimic, de aceea pare că deasupra ei crește iarbă. În lipsa acoperișului, malul celălalt, zidul din spate apare confundabil în prim plan. Un om chel fără pălărie, pare că rătăcește în soare, că sclipirea obosește urmăritorul.

N-am întâlnit pe nimeni în dreptul ferestrei. În aerul deschis, n-am auzit nimic, în lipsa unei memorii scrise ne este greu să ne amintim ceva. Am citit doar că aproape 80 de familii de sași au locuit trei secole în acestă cetate. La Râșnov, sus în cetate, există o fântână de peste 140 de metri adâncime; o altă fereastră, mută, legată de pământ, de subsol: nu aer sau soare.