A doua tinereţe

Himera s-a mişcat, i-a fost atinsă coada, un şuier a străbătut aerul şi răsuflările a zeci de şerpi au infectat mediul prin mirosul şi prin culoarea cenuşie, de departe un nor cuprindea mulţimea.


Grupul de turişti a privit metopa, ghidul explica amănunţit legenda, între turişti: ea, cuprinsă de-o umbrelă asiatică ce privea conic pinul obosit de căldură, cel de deasupra zidului de marmură, cel care în jurul lui pietrele albe păreau a se juca cu lumina.
În ceea ce numim noi clipeală puteam ghici vârsta ei, la fel cu a pinului plin de conuri răsucite.


Când Himera s-a întors, faţa bătrânei a stins lumina umbrelei pline de frică, un ghemotoc întunecat s-a îngrămădit în spatele băţului ce ţinea parazolul, ochii cedau culoarea naturii înconjurătoare, atunci vocea răbufni ca acea pată de cerneală ce invadează hârtia imaculată, virgină şi totodată doritoare de-a fi scrisă, însemnată; mesageră a timpului.


"Pune-mi o întrebare?" se iscă vocea inaudibilă de cei prezenţi, înveliţi în pătura cenuşie a respiraţiei şerpilor din coada Himerei.

Singură, toropită de umbra umbrelei, bătrâna gândi la o a doua tinereţe.
"Pot avea o a doua tinereţe?" căzu întrebarea ce lumină Himera: trupul ei, dealtfel imens, se desfăşura în jurul templului, ale cărui coloane, reconstituite, amenajau mitul pentru a fi digerat mai grabnic de către vizitatori. Capul imens al acestei creaturi, întors prin umbrele zidurilor, vizibil acum, uimit oarecum prin poziţia ridicată spre soare, răsturnă aerul şi-l înecă repede în vocalele nazale ale răspunsului:


"Fie!"


Tânăra închise umbrela şi privi neutră lumea din jurul ei, acum înţelesese că în scurta durată, în cele câteva momente de trezire sau de concentrare, lumea, aşa cum ea se desfăşoară, se derulează optic şi temporal, nu-i aparţine şi, decise să schimbe personal o astfel de înfăţişare.


În prima sa pornire simţi că odată cu vârsta cea tânără uită tot ceea ce o minte, timp de două războaie mondiale, agonisise. Acum mai vie ca niciodată, mai tânără ca ultimul pavaj pus acum douăzeci de ani, tânăra zeiţă coborâ de fapt pe pământ, în felul acesta oamenii îi puteau deveni prieteni.


Există o curbură, o scurtătură prin care vizitând locuri sacre, acele numite ca fiind Ombilicul Pământului să avem posibilitatea de a trage o tură în jurul acestui centru pentru a reîncepe viaţa.

De unde atâta libertate?

Vedere de la Capul Sunion, în spate fuiorul Cicladelor

S-a scris şi se scrie despre libertate cu furtunul pompieristic, metaforele abundă, înţelesurile scufundă orice radicalism, se dau definiţii adică; puţini însă au declarat şi au arătat libertatea!


Pot să afirm că eu am văzut libertatea: mai sus, în imagine, în toată imaginea; se vede libertatea.


Pot da şi adresa, numai că la această oră şi la această zi cred că a plecat deja, bântuie prin lume şi prin conştiinţele oamenilor, mai repede ca Moartea.


Cât a durat?
Exact cât am putut să o prind în aparatul de fotografiat, mai ţin minte bine şi acum emoţia întâlnirii şi a privirii. Clipa pe care unii o numesc revelaţie şi pentru alţii are structură divină la mine a avut culoarea albastră, contrar obiceiului de a fi tristă datorită culorii şi acum mă bucur că am trăit-o.


Ştiu ce ar fi trebuit să urmeze, dar dacă ar fi fost aşa, atunci cine mai scria acum, pentru că nebunia la cei nebuni durează exact cât trebuie şi are lungimea pronosticată de comportamentul schizoid. Cazul de faţă este normal cu un puternic instinct de conservare.


Am consimţit doar să-mi reamintesc.

Marathon

Ce se ştie mai puţin despre bătălia de la Marathon din 490 Î.C./î.e.n., este că atenienii lui Miltiade, însoţiţi şi de o mie de platenieni -cetatea Plateea fiind singura care a reuşit să strângă ajutoare în scurt timp şi să le trimită la Atena pentru a forma armata ce trebuia trimisă împotriva perşilor conduşi de Darius I, este că alături de zeii care protejau falanga de 10.000 de oameni s-a aflat şi semi-zeul Pan. Poate pentru prima dată, în spatele soldaţilor (hopliţilor) s-a aflat şi muzica, flautiştii, cântăreţii lui Pan, cei care poate proveneau din Oinoi -localitate foarte apropiată de locul marii bătălii unde se află Grota lui Pan.


Hopliţii atenieni şi plateeni, au purces în salt de ţap (nu pas alergător cum deseori se foloseşte în multe descrieri) în întâmpinarea marii armate persane (peste 20.000); perşii uimiţi oarecum de inamicii săltăreţi au avut un moment (multe minute) de slăbiciune: nu se aşteptau la o ripostă atât de rapidă faţă de momentul debarcării, căci au debarcat imediat sub capul Marathon, plajă care astăzi are numele de Schinias.

Sigur că cele scrise de mine sunt pe lângă marea bătălie, dar atenienii au ridicat un templu pe Acropole în cinstea lui Pan după bătălie, la nord de Parthenon, cinste mare pentru un semi-zeu, atât de urât, încât nimfele atrase de cântec fugeau la vederea lui (legenda trestiei); nici marele Herakles nu s-a bucurat de o asemenea faimă în felul de-a fi divinizat.


Încercaţi să alergaţi cu un genunchi ridicat spre piept şi să faceţi pasul astfel încât să ajungeţi cu ambele picioare pe sol, apoi celălalt picior şi tot aşa. Astfel după un timp, în care obişnuiţa dă sens ritmului, veţi vedea că nu obosiţi aşa uşor -nu trebuie să alergaţi. Aproape la fel au mărşăluit hopliţii în marea bătălie de la Marathon, dacă greşesc eu, atunci trebuie să mergeţi la Marathon :)


P.S.
Despre alte descrieri şi istorii de la Marathon în postările viitoare.

Nemesis - Rhamnous

« Zeiţă greacă a răzbunării, pedepsind crimele, conservînd şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers, sub raport moral, prin cîntărirea riguroasă a fericirii şi nenoricirii umane.


Socotită fiică a cuplului  Zeus - Ananke, deşi Hesiod în Theogonia (v.223, dar într-un pasaj socotit interpolare) spune că Nemesis e fiica nopţii (Nyx). La Homer, numele comun  νέμεσις  are sens de justiţie divină; la origine, νείμειν însemna "a împărţi (echitabil)", sensul fiind legat de distribuirea egală a şansei şi neşansei, deoarece dereglarea între noroc şi ghinion nu rămânea nepedepsită.


Tragicii o prezintă pe Nemesis în primul rînd ca o răzbunătoare a crimelor şi pedepsitoare a aroganţei, înrudită cu grupul Erinnnys.


Ca supraveghetoare a echilibrului dintre bine şi rău şi zeiţă vindicativă, avea nişte instrumente folosite în exercitarea atributelor: o vergea de măsurat, un frîu, o sabie şi un bici; de fapt, Nemesis veghează destinul particular al fiinţelor şi al lucrurilor, adică menţinerea locului destinat fiecăruia şi păstrarea măsurii în toate; iar pe de altă parte, pedepseşte orgoliul sau încercările omului de a-şi depăşi condiţia cosmică, implicit, întreprinderile omeneşti de modificare a ordinii naturale (astfel distruge flota persană care vrea să forţeze istmul muntelui Athos, modalitatea zeiţei fiind dezlănţuirea unui uragan)
.


Tot astfel Nemesis veghează aplicarea principiului delfic Nimic prea mult (Μηδέν αγάν) - deviză înscrisă pe frontonul sanctuarului din cetatea Delphoi (forma latină, la Terentius: Ne quid nimis).


Nemesis se deplasează rapid într-un car tras de grifoni. Avea un sanctuar la Ramnos şi era uneori numită şi Adrasteia (cu epitetul de fapt al zeiţei Kybele).

Romanii au preluat cultul grec pentru Nemesis, transferînd atributele zeiţei locale Fortuna devenită patrona generalilor imperiali şi a gladiatorilor »

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.493-494

Deasupra Marathonului la câţiva zeci de kilometri, cu vedere la golful Eubeei, se află templul zeiţei Nemesis, mai jos printre stânci, pe o colină se află cetatea Rhamnous, un drum neprevăzut te îndeamnă acolo.

Templul din secolul 5 Î.C. / î.e.n, la fel ca la Delphi, avea o preoteasă numită Arsinoë, sigur că pe poveşti le-a luat vântul, ceea ce ne este arătat este mai sigur; statuile şi zidurile.


Statuia găsită se află la Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională din Atena, o reprezintă pe Zeiţa Nemesis, opera lui Agorakritos, un discipol al lui Fidias. Acolo mai este şi statuia preotesei Arsinoë...

reconstitituirea grafică arată cam aşa;

Dar capul zeiţei se află la British Museum, semn că întregul aşa cum pare el despărţit, nu mulţumeşte Zeiţa.


Locurile sunt fabuloase, străzile te conduc la vale, spre cetate, spre mare.

Apoi, dintr-o dată oraşul, cetatea, locul ce te descoperă, pentru că emoţiile şi aşa stăpânite te dezorientează şi atunci, poarta îţi arată intrarea.

Un labirint, în care reconstituirea se amestecă cu reconstrucţia, te determină să urmezi urcuşul acum, şi odată ajuns sus, în umbra măslinilor colinari, să vezi marea, mai albastră decât orice piatră preţioasă ce-şi arogă culoarea.

Jos, o stână, lângă un mic lac cu apă dulce, munca celor ce au nevoie de apă pentru animalele lor, munca celor ce au nevoie de echilibru pentru a menţine viaţa, ne invită să facem baie în mare, în apa mai limpede decât transparenţa vasul de sticlă în care am vrea să o încărcăm, în dorinţa de-a o lua cu noi.


Pentru că discursul trebuie să se termine cu o alegere, o invitaţie pentru o reflecţie, întrebarea vine la fel ca apa mării şi te îndeamnă: Ce alegi, intrarea sau ieşirea? pentru că în secolele în care am fost educaţi de generaţii întregi ni s-a arătat tot timpul ieşirea; eu am ales intrarea.


Pentru cei pasionaţi, o explicaţie asupra sit-ului arheologic.

  

Bufniţa

Dacă omul n-ar fi înălţat fruntea, privind spre cer; n-ar fi văzut păsările.
Zborul celor lipsite de braţe i-a trezit dorinţa de călătorie: oamenii călătoresc cu picioarele, schimbul cu zborul, schimbul rezervat mâinilor, celor ce vor face mai târziu zborul, prin tehnică.
Dorinţa de zbor este rezervată celor ce sunt înţelepţi şi refuzată celor neînţelegători, încăpăţânaţi, pătimaşi, lipsiţi de răbdare. Este în fapt mitul lui Dedal şi Icar, a celui ce părinte fiind, stabileşte strict coordonatele zborului, nu mai sus de nori, nu aproape de valuri şi fiul; doritor şi neîmblânzit din fire ce mai târziu ridicându-se în preaînaltul cerului se prăbuşeşte cu aripile dezlipite, dezlânate din cauza cerii topite de razele soarelui, ceară ce lega toate elementele aripii.

Dintre toate zburătoarele, bufniţa, a fost aleasă de anticii greci ca fiind pasărea ce simbolizează înţelepciunea. Fiinţă nocturnă, cu ochi ce-i stabilesc bine coordonatele, bufniţa a fost aleasă de zeiţa Athina (Atena) ca fiind mijlocul prin care poate comunica noaptea cu mintea celor care, aleşi de ea, au nevoie de ea.


Piesă rară, într-o mărime considerabilă, bufniţa ce ne întâmpină la intrarea în Muzeul de la Acropole (Noul Muzeu), are copia mai sus. Ochii ce par goi, privesc într-un unghi ce-l acoperă şi pe cel ce stă jos şi pe cel ce stă în picioare, de sus până jos am spune noi.

Dacă poziţia bine definită pe monedă ar nuanţa înţelepciunea de a fi cheltuită aşa cum ar trebui, prin asta banul şi-ar pierde din valoare, moneda ar rămâne în palma celui ce o priveşte. Dar simbolul nu mai are puterea din trecut, nu mai reprezintă nici măcar vreo legătură cu divinul, în cazul acesta, şi nu numai, simbolul dispare. Dacă dispare umbra atunci, ori dispare obiectul din faţa luminii sau lumina însăşi; la alegere.

De aceea poate, simbolul vinului ars Metaxa, are două bufniţe; înţelepciunea de-a bea cu măsură, sună a pleonasm desigur, căci odată fiind înţelept, având bufniţa în braţe nu mai trebuie să o priveşti pe cea din afară pentru a realiza cine eşti şi unde te afli.

Într-un periplu ce a cuprins Athina (Atena), ca metropolă, ca şi cultură, am prins o carte minunată a doamnei Marisa de Castro, născută în capitala Greciei, grecoaică prin origine, care s-a aplecat cu entuziasm în a explica simbolurile şi legăturile pe care acestea le au între zei şi oameni. Am realizat că turiştii ce cotropesc la figurat Grecia, împrumută pe termen nelimitat înţelepciunea locului, pe când ei, locuitorii acestui minunat loc şi-o pierd la fel, treptat. Dar aşa cum Herodot scria: "asta-i altă poveste", eu voi încerca să mă explic în următoarele postări.

În aşteptarea evenimentului

Felul în care ne perpetuăm existenţa, un fel ironic de-a scrie în ideea de perpetuare, este să ne prefacem că nu există deloc un eveniment aşteptat. De aici şi până a crede că moartea este acel eveniment este drumul scurt, aceea potecă pe care o bântuim inconştienţi în credulitatea că viaţa este ceva monoton ce pute a plictiseală. Care să fie evenimentul aşteptat, când viaţa te ia pe nepregătite, te bagă într-un şomaj intelectual, în urma căruia toate cursurile de recalificare dau faliment; tu nu te-ai aşteptat să iubeşti, să munceşti, să perpetuezi în fiinţa altora -adică să dai viaţă în felul tău progeniturilor care strigă din prima zi a ieşirii lor, nu te-ai aşteptat la niciun eveniment care să-ţi marcheze viaţa şi să-ţi îndrepte spre ceea ce mai târziu vei denumi împlinire.


Visele cu starurile cinematografice sau muzicale, cu celebrităţile locale, ale cartierului sau străzii prin care-ţi uzai mersul au rămas tot timpul în sfera a ceea ce se numeşte ambiguitate, confuzia dorinţei -care odată împlinită nu are nici un viitor.


În timpul vieţii am învăţat; că de fapt trăiesc în aşteptarea evenimentului, astfel orice beţie m-a ferit de urmări grave şi orice femeie -părăsită la timp, n-a creat denunţul hărţuirii sexuale. Nu există în memoria mea vreo imagine creată de ceea ce, subtil am scris: un eveniment aşteptat. Nici măcar moartea nu devine aşa, dorinţa de a trăi este atât de mare că face ca -cel puţin în imaginaţie, evenimentul să fie alungat în alt fus orar. Nici măcar dorinţa de-a iubi, brusc şi dintr-o dată, brusc şi atavic, nu face ca evenimentul să fie preconizat; în felul acesta şi de la stânga, şi de la dreapta, am impresia că evenimentul ori nu mai vine, ori se lasă aşteptat la infinit, ori, în cel mai bun caz este o minciună minunată care ne dă parcursul, care nu este ambiguu, al existenţei de fiecare zi.

La o zi după