In a momentary lapse of reason - Într-un radical motivat de momente

http://versuri-traduse.com/cantec/demonstra/705347/ian-parry/versuri-si-traducere-a-momentary-lapse-of-reason/

Nu pedalam spre o lume, ci o lume vâslea spre mine.
Eu terestru, lumea acvatică.
Lumea ce te umple, ce te revarsă apoi.
Balena ucigașă ce-și vomită victima.

Și toate aceste momente motivate radical de existență,
de dorință, de înaintare, de vânt, de patimă, cădeau în fața vitezei mele.

Habar n-aveam că existam până nu m-am împiedicat,
până n-am căzut, până când m-am julit, până când fâșul și-a pierdut mânecile;
Coate sângerând, palme zdrelite, priviri virgine.

O singură lume rămâne;
cea a memoriei mele, a uitatului de peste umăr.
Îmi rămâne privirea rece a urmăritorilor,
care doreau doar să-mi violeze,
privirea.
Asta pentru că este la modă!

Din cauza căldurii - Agnes Obel - Fuel to fire

Înaintea intrării

La Olympia, pe clădirea unde căpeteniile se adunau la sfat, ce ar fi fost deasupra țiglelor, s-au găsit aceste modele de akroterion cu imaginea gorgonei; ființa ce împietrește prin privirea sa. Efectul este dual, trecătorul se oprește o clipă pentru a distinge bine zâmbetul împietrit al antefixu-ului. O clipă împietrește la rândul său; ambivalență clară a străinului ce cutreieră lumea și caută diferențele, contrastele, localnicul a împietrit de mult, trece fără să bage de seamă.

War of the Worlds live

Intersecții

Construcția corpului nou al Spitalului de Copii „Louis Țurcanu”, Timișoara.

Moira țese. Toate liniile de deasupra vor trasa unghiuri solide prin care copiii vor evada din această lume.

ultimul oraș

În sertar nu este nici o culoare

Am deschis sertarul și în întunericul dinlăuntrul lui nu era nici o culoare.
Am întins mâna să deschid sertarul.
Spre noptieră o carpetă s-a împiedicat în piciorul meu.
Cu o mână m-am sprijinit de lampă și cu alta de sertar.
Alunecând am deschis sertarul și lampa a căzut și s-a stins.
Cu privirea peste sertar, jur, că n-am văzut nici o culoare; 
În sertar.

Ruth - a doua poveste de ieri

Timișoara, P-ța Victoriei, la centru

N-am prins adolescența într-un jurnal, amintiri vagi mă lansează în cugetări cinice în care de ce nu, sau de ce da ...! N-a existat vreo aventură care să-mi scoată la vârsta mea pantalonii scurți la uscat.

Pubertatea; marcată de erori asupra sexualității, mi-a dat igiena morală în a căuta iubirea făcătoare de minuni. Atunci când a venit, căci povestea am relatat-o, eu i-am tras-o mamei, mamei ei, făcătoare de minuni.

În final nici-o văduvă nu este prea singură.
Acum când scriu rândurile astea, pot să-mi amintesc de marea mea iubire de la patruzeci de ani, atunci când am fost lovit -eu în mașină, de o tânără studentă -ea în mașină, în parcarea din fața Primăriei.

A urmat o lungă discuție asupra erorii, undeva la umbră, la o cafea, aproape de teatru.
N-am băgat de seamă că asigurarea ei era expirată, că șoaptele ei erau din ce în ce mai tăcute, sau că am plătit în final nota de plată cu tot cu accidentul matinal.

Sigur că un număr de telefon mi-a lăsat; că la câteva zile de așteptare -și eu mi-am lăsat un număr de telefon, am încercat să rezolv ceva.

Atunci mi-a răspuns mama, mama ei, mama tuturor accidentelor și ghinioanelor din lume.
Mama ei arăta bine și în lipsa tuturor circumstanțelor am futut-o, de fată nici gând, n-am mai văzut-o de atunci. Mult mai târziu am aflat că fut o văduvă. Am încetat din respect relația. Ce ironie!

„blogul tau era mai interesant in anii trecuti, ” - prima poveste

Imagine captată în intersecție de pe bicicletă

Am înțeles că tot ceea ce strâng acum și cuprind într-un cuvânt, într-o imagine, nu au valabilitatea trăirilor personale trecute -cele care cuprind inconștient viața mea.
Asemenea unui opis trebuie să povestesc prima mea întâlnire cu dragostea, cu aia adevărată.

Eram în liceu și nu pot sigur să-mi amintesc dacă eram în clasa a XI-a sau a XII-a, sigur spectrul unei nereușite la examenul de facultate începea din clasa a XI-a și de aceea mă leg de acel an, pentru că părinții mei mă tot împingeau să mă duc la meditații, ceea ce eu consideram o pierdere de timp. Pierdere de timp nu pentru că eram un elev eminent și pentru faptul că timpul meu liber de după-amiaza ar fi fost limitat și pierdut în teoreme și ecuații prelungite.

De fapt ce făceam eu după-amiaza?
Stabileam recorduri. Mă întâlneam cu prietenii, făceam poze și a doua zi le aveau, dis-de-dimineață.
De data asta am reușit să fac o poză de pe bicicletă, într-o intersecție, în felul meu, în dorința mea și ea din poză era chiar fata pe care o urmăream de un an întreg, colegă de liceu mult mai mică decât mine. Ajuns acasă am developat repede și-am mărit imaginile cât am putut de mult, am întrebuințat revelatoare scoase din frigider, cu timpi mari de cristalizare, astfel că granulația obținută era foarte fină și de la cele zece minute am ajuns la o jumătate de oră developarea filmului.

Țin minte că era o sâmbătă la fel ca asta și pe la ora nouă, zece seara, eram la ușa fetei pe care o iubeam în secret. Credeam -atunci, că surpriza unor fotografii de-un sfert de metru pătrat o vor lăsa în brațele mele. Surpriza a fost că a deschis mama, și felul în care m-a invitat în hol, alături de-o amabilitate expusă sumar m-a intimidat pe loc și fuga mea a fost oprită de ușa împinsă cu piciorul ei.

- Ai deci niște poze, uitându-se ea la blocul meu de desen -de parcă nu știa.

Am rămas înțepenit între lumina de hol și cea din bucătărie, cu mâna pe clanța de la baie în timp ce doamna-mi smulse blocul de desen. Prin asta mă invitase în sufragerie;

- Soțul meu tocmai ce le-a dus pe fete la țară, se întoarce mâine; vrei să iei loc să ne uităm la poze împreună?!

Am descoperit repede un fotoliu cuprins de-un colț de cameră, în umbra unei perdele, ce-mi amintea de Twin Peaks. Doamna s-a așezat în fața unei măsuțe, picior peste picior. A deschis, impropriu pozele erau mai mari decât formatul de bloc A3, a cules mai bine spus, imaginile și le-a așezat pe măsuță asemnea unui puzzle; privind la ele m-a întrebat:

- O vrei pe Nicoleta?

O secundă mai târziu picioarele ei defilară prin aer asemeni unor săgeți trase cu boltă în întâmpinarea unor inamici presupuși a fi în partea cealaltă a unui obstacol nedefinit de înalt. În toată această nedefinire, negrul ei dintre picioare a părut cel mai bine definit și odată cu aterizarea m-a întrebat din nou:

- Dacă o vrei pe Nicoleta, trebuie să mă vrei și pe mine?!

Alături de mine, mâna ei mă apuca cu hoție. Ajunsese în colțul acela întunecat în care eu mă credeam nu numai stingher, dar și bine protejat, direct între picioarele mele. Sigur că eram excitat și mai mult chiar, mama nu arăta deloc rău. Așa fiică, așa mămică, spuneau colegii mei.

- Dragul meu, ceea ce vei primi acum, n-ai să uiți nicioadată, cu sau fără Nicoleta în viața ta!

Și puțin mai târziu a alunecat între genunchii mei.
Mai târziu chiar, stăteam eu în genunchi, iar doamna, în fața mea, asemeni unei iepe de povară se pârțâia tot timpul când schimbam direcția.
N-am putut să o înduplec și a venit peste mine împreună cu un parfum pe care toată viața mea mai apoi l-am căutat și nu l-am regăsit. Mă sufoca coborâtă peste fața mea, iar eu habar n-aveam ce trebuie să fac. Nervoasă s-a sculat și după un duș scurt m-a invitat la o țigară în bucătărie; acolo, din nou picior peste picior, mi-a explicat cum stă juisarea și cum trebuie să fumeze femeile.

Noaptea aceea a fost de pomină și n-am închis nici un ochi. Dimineața am ieșit pe ușă atârnat de blocul meu cu poze. Pe Nicoleta nici n-am dorit să o mai văd după toate acestea.

Dar Zeița are aripi !?

Timișoara, P-ța Victoriei, spre Catedrală la capăt pe stânga

În ceața iscată de ploaie, de căldura ridicată de pe asfaltul umed, de apusul de soare, de oamenii preocupați, de nimicuri, nimeni n-a observat aripile Zeiței. Pentru ca aripile să fie băgate în seamă, a trebuit o nouă dimineață, o nouă renaștere. Și toți atunci -în acea dimineață, au observat sânii și albul laptelui luat pe sus de fâlfâitul aripilor ce-au așezat Zeița la locul Ei.

În acea noapte, plină de lumini, tăvălite-ntre nori, de bubuituri irosite prin vise, de fugi și mistere, Zeița a fugit la alăptat. Dar nimeni nu și-a dat seama de asta.