Prilejul înălțimii

De la coloanele frontale până la calea  ce duce în fața templului sunt aproape zece metri, totuși coloana pare că este zidită (înălțată) aproape de cădere (de bordură).

Nu este o curiozitate să afli ce este dincolo: urmează rampa.
În lipsa treptelor, apare un plan înclinat -fără nici o anvergură în contemporan, oamenii apar astfel invalizi. Ei -oamenii, nu pot urca în templu decât în scaun cu rotile, pentru că rampa are această dedicație -în contemporan precum am scris.

Coloana cea mai înaltă face tot jocul meu de imagine.
Rampa nu o ajută deloc, ba dimpotrivă, o face accesibilă.
Să privim ca la început, de sub zid, de sub poartă. Să purtăm un dialog astfel. Undeva cineva sus, undeva cineva jos; prilejul înălțimii.

Despre prilejul josimii, nu sunt abilitat să scriu. Este incorect. Probabil că și dăunează sănătății.

Anvergura scriiturii lui Zola sau Dickens nu mai există, cei care cred că reușesc asta -fiind epigoni, răstălmăcesc totul, devenind politruci.

Coloana de la Delphi se privește de la urcare, este prilejul prin care vezi rampa care-ți este oricum interzisă. Pătrunderea în templu -chiar și în vechime, nefiind inițiat, spălat, purificat ... era un sacrilegiu.

Astăzi atingem foarte puțin din ceea ce se putea atinge acum două mii de ani.
Astăzi deja știm ceea ce dorim să atingem; de aceea, însăși atingerea devine sacrilegiu.

Suntem spectatorii dorinței, urmare a neatingerii, a cunoașterii, a păstrării imaterialului ca donație materială muzeului.
Iubesc ceea ce cunosc și ceea ce doresc, de aici o mare frică în dorința de a atinge -odată cu asta și macularea. Rămân să scriu că asemeni înălțimii coloanelor unui templu antic, unele dintre ele -coloane, rămân nebăgate în seamă în favoarea celor mai înalte, terminate, perfecte.

Delphi, Templul lui Apollo, dreapta coloana lui Prusias