Jean-Paul Sartre - Cu uşile închise

Piesă într-un singur act

Scena I GARCIN, BĂIATUL DE SERVICIU

Un salon în stil Napoleon al III-lea. Pe cămin, o statuetă de bronz.

GARCIN (intră şi se uită înjur): Deci asta e.

BĂIATUL: Asta e.

GARCIN: Va să zică aşa e...

BĂIATUL: Aşa e.

GARCIN: Mă... mă gîndesc că, după un timp oarecare, te obişnuieşti cu mobilierul.

BĂIATUL: Depinde de persoană.

GARCIN: Toate odăile sînt la fel?

BĂIATUL: Aş, de unde. Ne sosesc chinezi, hinduşi. Ce vreţi să facă inşi ca ei cu un fotoliu Napoleon al III-lea?

GARCIN: Dar eu ce vrei să fac cu el? Ştii cine am fost? Eh! N-are nici o importanţă, în definitiv, am stat toată viaţa într-o casă cu mobilier care nu-mi plăcea şi am fost pus în situaţii false; adoram să fie aşa. O situaţie falsă într-o sufragerie Ludovic-Filip, ce zici, ţi-ar suride?

BĂIATUL: Nici într-un salon Napoleon al III-lea nu e prea rău, o să vedeţi.

GARCIN: Aşa? Bine. Bine, bine, bine. (Se uită în jurul lui.) Totuşi, nu m-aş fi aşteptat... Ştii, cred, ce se povesteşte pe-acolo?

BĂIATUL: Despre ce?

GARCIN: Păi... (cu un gest vag şi larg) despre toate astea.

BĂIATUL: Cum puteţi crede prostiile alea? Le spun doar per­soane care n-au pus niciodată piciorul pe-aici. Fiindcă, mă rog, dacă ar fi venit pe la noi...

GARCIN: Evident.

Rîd amîndoi.

GARCIN (redevenind serios dintr-o dată): Unde sînt ţepile?

BĂIATUL: Poftim?

GARCIN: Ţepile, grătarele, cazanele cu smoală.

BĂIATUL: Glumiţi?

GARCIN (uitîndu-se la el): Da? A, da. Nu, nu voiam să glumesc, bineînţeles. (Tăcere. Garcin se plimbă.) Nici oglinzi, nici ferestre, bineînţeles. Nimic fragil. (Cu o violenţă subită.) Şi de ce mi s-a luat periuţa de dinţi?

BĂIATUL: Ei, poftim. V-aţi recîştigat numaidecît demnitatea umană. Formidabil.

GARCIN (bătînd în braţul fotoliului cu mînie): Te rog să mă scuteşti de tonul ăsta familiar, îmi dau bine seama de situaţia în care mă aflu, dar nu permit să...

BĂIATUL: Mă rog, mă rog, scuzaţi-mâ. Ce vreţi? Toţi clienţii pun aceeaşi întrebare. Cum sosesc: „Unde sînt ţepile?" în clipa aceea pot să vă jur că nu se gîndesc să-şi facă toaleta. După aceea, cum i-ai liniştit, vine rîndul periuţei de dinţi. Dar, pentru Dumnezeu, nu vă gîndiţi puţin? Căci, în defini­tiv, spuneţi-mi şi mie, pentru ce v-aţi mai spăla pe dinţi?

GARCIN (calmat): Da, într-adevâr, pentru ce? (Se uită în jurul lui.) Şi de ce te-ai uita în oglindă? Pe cînd bronzul acela, mai zic şi eu. Îmi închipui că vor fi momente cînd voi fi numai ochi să-l văd. Numai ochi, nu-i aşa? Haide, haide, ce mai e de ascuns? îţi spun câ-mi dau seama bine de situaţie. Vrei sâ-ţi povestesc cum se petrec lucrurile? Tipul se înnăbuşă, se afundă, se îneacă, numai privirea îi mai iese din apă, şi ce vede? Un bronz de Barbedienne. Ce coşmar. Ei lasă, ţi s-a interzis probabil să-mi răspunzi, nu insist. Dar ţine minte ca nu pot fi luat prin surprindere. Să nu vii să mi te lauzi că m-ai surprins; privesc situaţia în faţă. (Reîncepe să umble prin cameră.) Deci, periuţă de dinţi, ioc. Nici pat nu e. Căci nu se doarme niciodată, bineînţeles.

BĂIATUL: Păi, de.

GARCIN: Puteam să pun pariu. Şi pentru ce s-ar dormi?

Somnul te ia de după urechi. Simţi că ţi se închid ochii, dar

de ce să dormi? Te întinzi pe canapea, şi fîşti... somnul a

zburat. Trebuie să te freci la ochi, să te scoli, şi totul reîncepe.

BĂIATUL: Ce romanesc sînteţi.

...

toată piesa