Lumea

Cicero, Despre natura zeilor, II, 22. -despre Zenon

Și folosindu-se, după cum obișnuia, de o comparație, își încheie argumentul astfel: 

„Dacă măslinul ar face flaute cu cânt armonios, ai avea oare cea mai mică îndoială că în măslin s-ar găsi o anumită știință a cântatului din flaut?

Ce spui?

Sau, dacă platanii ar produce mici lire cu sunet melodios, tot așa ai crede și de această dată, că platanii au un anume simț al muzicii.
De ce, atunci, lumea să nu fie socotită ca înzestrată cu suflet și inteligență, din moment ce naște ființe însuflețite și inteligente?”

Fragmentele stoicilor vechi, Hans von Armin (ed), Humanitas, 2016, pag.201

Trădarea ca program existențial

to N (ideea imaginilor o am de la el)

Zdzisław Beksiński (24.02.1929-21.02.2005)

Walter van Rossum

≪În Cuvintele, Sartre își dizolvă vechile credințe în acidul ironiei, deasupra ridicându-se aburii voioși ai descompunerii. Trădarea devine program:

„La zece ani nu-mi cunoșteam încă maniile și felul de a gândi, iar îndoiala nu trecuse încă peste mine. Îi dădeam înainte cu gura, umblam orbește, eram fascinat de spectacolele de pe stradă, năpârleam neîntrerupt și puneam învelișurile lepădate pur și simplu unul peste altul. Mergând în sus pe rue Soufflot, intuiam la fiecare pas, în felul cum imaginea mea se oglindea pe neașteptate în vitrine și dispărea apoi când treceam mai departe, fiecare mișcare a vieții mele, legea vieții mele și ordinul fii infidel tuturor! Umblam numai și numai cu mine.”

Pare să fi căzut la pace cu vântul, cu sine însuși, cu graba.

„Am devenit și am rămas un trădător. [...] Fiindcă nu mă iubeam îndeajuns, am tot fugit înainte, pentru a găsi un refugiu. rezultatul: m-am iubit și mai puțin [.... Ieri am acționat greșit, pentru că asta a fost ieri, și astăzi intuiesc deja verdictul sever pe care mi-l voi da mâine. Refuz mai ales orice intimități: plin de respect, îmi îin trecutul la distanță. Tinerețea, maturitatea, chiar și anul care tocmai s-a încheiat, toate sunt mereu Ancien régime; noul regim se anunță chiar în clipa de față, dar niciodată nu se inaugurează: mâine te poți rade pe gratis.” *

Marina Ann Hantzis (14.03.1988)

[...] Este de ajuns să-l cităm pe Alexandre Kojève, filosof și contemporan al lui Sartre: El a numit gândirea lui Sartre „filosofia cercetașului”. Săgeata aceasta trimisă de la înălțimea unei catedre intenționa să doboare o minte liberă, dar, în schimb, a lăsat o urmă care ne ajută să lămurim multe necunoscute. Cercetașul se află în mijlocul pădurii și trebuie să se orienteze cu mijloacele de la fața locului, iar pe unele trebuie să le creeze singur. S-ar putea spune că în prima perioadă de creație, când a scris Greața (romanul a apărut în 1938, l-a preocupat însă aproape tot deceniul al patrulea) și Ființa și neantul (1943), intenția lui Sartre este să se rătăcească și în același timp să-și piardă cititorul într-o pădure virgină. În roman, ca și în lucrarea filosofică, el merge pe firul aceleiași experiențe: în lume, omul nu poate avea nici o existență, nici o gândire stabilă. El este liber, este nejustificat și blestemat să se inventeze. Dar fiecare inventare a lui însuși și a lumii trimite iarăși la acela care o face: nejustificat până în măduva oaselor. La finalul romanului Greața, o melodie indică drumul, iar la sfârșitul tratatului Ființa și neantul avem de-a face cu patosul antiumanist și plin de voioșie al zădărniciei: fluieratul în pădure.≫ **

 _________________________________
*,** Walter van Rossum, Simone de Beauvoir & Jean Paul Sartre, Paralela 45, 2003,pag. 97, pag. 101-102

Execuția

Umăr la umăr și totuși una în față, alta-n spate

Un efort, dublu. O vedere, dublă.
În felul în care putem privi sportul, în felul în care putem să-l înțelegem, totul pare o execuție.
Detaliile sunt elaborate, mișcările văd în locul celor ce le propagă, avem de-a face cu o premoniție a dinamicii. În timpul scurt în care mișcarea se etalează, ea a fost elaborată cu minuțiozitate înainte și, înainte de toate calculele, mișcarea vine cu inerția ei, cu mișcarea de dinaintea ei.
Dacă în tot acest cumul rapid schimbător, mișcarea curentă va avea naturalețea celei precedente, atunci efortul dă maximul cinetic; mișcarea viitoare va avea naturalețea celei prezente.
Pentru naturalețe, trebuie să ne întoarcem la ființă. Ființa în actul ei major este naturală, face parte din mișcarea universală, este o traiectorie pe care trebuie doar să te înscrii, în rest este doar o chestiune de performanță. Performanță în toate; o execuție sigură.

Omul care a-ncetat să viseze

 pentru K.

Naked lunch -

William S. Burroughs

Sebastian a ajuns ziua aceea sau acea zi l-ar fi ajuns pe el. Era ziua când nu mai putea merge. Instalat în fotoliul rulant cu mâinile încă vii, Sebastian a început să-și citească visele. Căci de scris, a început să le scrie de pe vremea când era copil. Scrie-ți visele copile, așa vei cunoaște lumea! îi spusese bunica. Și bunica își scrisese visele, și mama lui, era o tradiție de familie. Scrie-ți visele copile, pentru că ele se uită cel mai ușor! îi spusese și mama lui. De scris le-a scris, dar nu le-a citit niciodată, nu a avut timp sau poate n-a vrut, mai ales că visele au încetat să mai apară. Asta ținu minte bine, anul când a început să nu mai viseze. Mai ținu minte și disperarea care-l cuprinse, orele târzii la care se scula brusc pentru a-și reaminti vreun vis, sau diminețile când prea-devreme era sculat tot pentru același motiv. Nimic. Nu mai visa pur și simplu. Avea peste patruzeci de ani.

Acum când trăsese lada cu caiete lângă birou avea șaptezeci de ani. Fiica sa nu-și scria visele, în schimb reușise cu nepoata în această manie. Stabilise un orar, și deschisese un catalog de vise, unde nota toată simbolistica onirică, aparițiile unor fenomene în vis, coșmarurile, erotismul, frustrările... Nota totul logic, nu-l grăbea nimeni, era o continuare a unei munci, o muncă pe care nici bunica și nici mama lui nu au dus-o până la capăt, n-ar fi dus-o nici el, dacă o întâmplare petrecută şi povestită de un prieten nu-l avertiză parcă în această privință.

„Conduceam mașina spre centru, -povestea prietenul, în intersecție poliția dirija traficul, m-am oprit la semnul polițistului ce nu-mi permitea să merg înainte, dar am virat stânga pentru a mă înscrie în traficul perpendicular, când era să intru în flux, celălalt polițist, de care trecusem îmi apare din stânga, îmi face semn și parchez în scuarul intersecției, îmi ia carnetul. O lună de zile n-am mai condus.

Ziua când trebuia să-mi iau carnetul de conducere a picat într-o duminică, așa că m-am dus luni. În noaptea aceea de duminică spre luni am visat că îmi ridicasem carnetul de le poliție și fiindcă era o zi atât de frumoasă de toamnă am dorit neapărat să merg la pădure -avem un parc dendrologic la câțiva zeci de kilometri, tocmai ce am ieșit din oraș și un camion imens intră pe contrasens și mă face praf. M-am trezit ud. Dimineața, pe bicicletă mi-am amintit brusc visul și într-adevăr era o zi frumoasă de toamnă. La poliție am constatat cu stupoare că exact în ziua aceea biroul de documente, ca dealtfel întregul sediu al Poliției Rutiere s-a mutat, pentru două zile nu se mai lucrează cu publicul, chestie care se poate întâmpla o dată la câțiva zeci de ani.

La întoarcere, tot pe bicicletă fiind, m-a cuprins o stare de nostalgie, de parcă pierdusem pe cineva foarte drag, era ca și cum dintr-o dată, la acea oră, în urma sigură a unei presimțiri avute, se întâmpla ceva grav ce ținea de mine, de prezența mea sau alor mei, ai mei cei apropiați. M-am grăbit acasă și nimic nu se întâmplase, nici în acea zi, nici în următoarele.”

Sebastian nu-l întrerupse deloc pe prietenul său (care era mult mai tânăr decât el). Ascultase atent, de fapt a ascultat o poveste pe care o știa, era ca și cum cineva i-ar fi povestit un basm tradițional, un mit la modă sau cine știe ce întâmplare mondenă care făcuse în medie de trei ori ocolul pământului până atunci.

„Dar visele următoare, cele din nopțile următoare, le mai ții minte?” întrebă Sebastian.

„Nu, parcă ceva legat de-o călătorie la un moment dat, dar nu, nu sunt sigur, nu-mi amintesc toate visele.”

Sebastian, împins parcă de un resort, începuse din ziua aceea sortarea tuturor viselor pe care, cel puțin le-a scris. A reușit să deducă fără niciun mare efort că „visele în vis” trebuiau separat analizate și privite ca o întoarcere a viselor, de fapt a dedus că aceste vise nu-i aparțineau, dar apariția lor se datora celor care visând asemeni lui îi transmiteau cele visate. Acei celor, erau de fapt tot el, dar în alte lumi, în alte universuri și posibil să nu fie neapărat umani. Nu cu mult mai târziu a aflat că există o legătură între aceste eu-ri, eu-l suprem sau conducător nefiind încă găsit și nici plasat altundeva în afara lor. Visul stabilea interacțiunea, începutul care trebuia dezvoltat, astfel cunoașterea trebuia să fie multiplă, împărtășită unitar dar distribuită de fiecare dată celorlalți.

Ce facem când murim? Când unul dintre noi moare?

Un vis avut în adolescență era povestit asemeni unui desen, mâinile sale desenau pe nisip, el însuși era în formele circulare care călătoreau pe plajă, urmele veneau după el. În față, un soare mare roșu venea spre el. A doua zi, jurnalul povestea despre o iritație ce-i cuprinsese tot corpul, medicii au privit totul ca o reacție hormonală a vârstei juvenile, dar Sebastian fusese cuprins de-o stare apatică ce dură multe zile. Când starea trecu visă acel „vis în vis”, acel medalion al viselor, care citit acum îi transmitea mult mai multe decât atunci când l-a scris. Era numărătoarea, visul în vis era numărătoarea lor, a acelor care mai rămăseseră, unul murise. Cum murise? Scrisese că în „visul în vis” se zbătea să fie înțeles și că ochii de acolo aveau obloane și urechile ce apăreau, se închideau cu uși glisante. Cunoașterea îi era interzisă, acum, încă.

Da, visase şi el acel accident de maşină, oare nu-l visează toţi şoferii?

Venise din nou „visul în vis”, un arbore în care era o frunză. În jurul lui, celelalte frunze agitate asemeni unor vrăbii certărețe, apoi raze de lumină pe care unele frunze pluteau asemeni unor semințe de păpădie și odată cu vântul solar se înălțau tot mai sus până când se pierdeau într-o strălucire comparabilă exploziei atomice. Cum murise încă cineva din  EL? Aluneca și doar ușurința datorată veștejirii și găurile prin care sufla un aer cald îi făcea căderea mai lină, jos noroi. Apoi bolnav de plămâni multe săptămâni. Dar trecusem de numărătoare.

Privind la munca sa, la catalogul care nu înceta să crească în înălțime, la mașina sa de scris care părea a fi neafectată de munca sa, mașină de scris ce părea mai vie și strălucitoare ca oricând. Mașina de scris a bunicii lui, a mamei lui, a lui acum. Mașină de scris ce a trăit bine, nefiind uzată prea mult, neafectată chiar de spiritul pătrunzător al scrierilor, o adevărată nova, novus, printre celelalte lucruri înconjurătoare. De ce nu mai visa?

Muriseră toți. El rămăsese singurul din acea scânteiere universală multiplă care acum s-a redus și s-a îndoit la el. Era sigur de concluzia lui, analizase fișele, căci catalogul devenise prea amplu, era cavernos, îi trebuiau niște ieșiri, niște respirații: fișele de vise! Acestea, asemeni unor vectori reușeau mai mult decât ceea ce a reușit inițial catalogarea, alinierea, supunerea. Mai departe trebuia găsită rezolvarea, căci anii treceau și devenise din ce în ce mai sigur că în el supraviețuiau toți, toți ceilalți care visaseră alături de el, erau asemeni lui în vis și în creangă, în creanga de aur. Sigur că asta mirosea a salvare, chiar a naufragiu, a claustrare și sigur poate a nebunie.

Mașina de scris era rezolvarea, înaintea lui scriseseră doar două persoane și nu mult, nici el n-a scris mare lucru, mai mult cu mâna, cu creionul. Literele de plumb sunt uzate câta, și ele ascund statistica folosirii, putem afla în urma unei numărători, literele utilizate, combinațiile posibile, de aici simbolurile, perenitatea lor posibilă. Dar el nu mai avea timp, trebuia să traverseze tot bagajul oniric nepoatei, cum? Nepoata își scria visele cu o rigurozitate spartană, o văzuse încruntată, cu creionul în gură, mestecându-l asemeni acelor ființe acvatice pe care le visase odată și chiar căuta asta. Intersectase două inele și aflase fișa visului - inelele reprezentau o formă evoluată de aranjare a fișelor.

În ultima din nopțile sale fără vise, Sebastian, asemeni unui șarpe intră în camera nepoatei, deschise sertarul noptierei în liniștea pe care o face picătura de rouă umflându-se în aerul umed a dimineții ce nu poftește încă ziua. Sebastian nici măcar nu respira, era asemeni unei făpturi arborescente pe care-o visase în noaptea când devenise bărbat, ceva ce se dilata continuu. Pipăi doar, căci trupul greu și neputincios nu putea să ridice și ochii pe care un cap diform abia-i purta. Pipăi, și prin jucărioarele care liniștite și adormite nu scoseseră nici un zgomot, găsise bloc-notesul mic pe care degetele strivite de ani îl scoaseră. Mai departe alunecă sub pat. În lumina palidă a lanternei, deschise și încercă să citească, își uitase ochelarii. Dar văzu desenele, nepoata sa își desena visele, începu să tremure. Atunci când întorse o pagină, fâșâitul ei tăie dunga liniștii și un trup se întorsese deasupra și asemeni unui vis, imaginile se derulară dezordonat fără ca vreuna să-și dea întâietatea sau dimpotrivă să fie ultima. Doi ochi se iviră sub orizont, erau doi meteoriți ce simultan îi loveau inima. Nepoata sa îl privea invers în lumina palidă a lanternei. Făcu un atac de cord.

Levitație

≪ Dacă plecăm de la revelația primă a celuilalt ca privire, trebuie să recunoaștem că ne încercăm inaccesibila ființă-pentru-celălalt sub forma unei posesii. Eu sunt posedat de celălalt; privirea celuilalt îmi șlefuiește corpul în nuditatea sa, îl face să se nască, îl sculptează, îl produce așa cum este, îl vede așa cum eu nu-l voi vedea niciodată. Celălalt deține un secret: secretul a ceea ce sunt. ≫

Jean Paul Sartre, Ființa și neantul, Paralela 45, 2004, pag.499

Valoarea nefiinţei

Din colecţia numismatică a Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina

Non-existenţa este marcată de non-etică şi mă refer la lucruri, la cele ce nu există ca fiinţe. Ar fi hilar în vremurile de azi să implorăm un vulcan să fie etic, moral. Tocmai din cauza aceasta, deseori predicţia cutremurelor nu reuşeşte să avertizeze la timp, sau dacă o face, tot de multe ori dă greş şi nu se întâmplă nimic. Omul este marcat de fiinţa sa şi dă o valoare mare fiinţei sale.


Apariţia banilor a schimbat punctul de vedere, banii nefiind fiinţă, au căpătat din ce în ce o mai mare valoare în spiritul omului. În urma schimbării, toată filosofia valorii a încercat să demonstreze că banii reprezintă munca, echivalenţa existenţei chiar, şi putinţa cu care omul face faţă mai uşor nevoilor sale materiale, sociale, spirituale etc. Atunci mă întreb: de ce în lipsa fiinţei banului, omul a încercat să-l stigmatizeze cu propriul chip, chiar divină fiind trimiterea?!


Nu prin asta s-a încercat de milenii să se dea fiinţă banului, să fie o fiinţă prin raportul acestuia cu societatea, să devină referinţa de bază a oamenilor; banul să fie viu, să se mişte şi să participe total în viaţa noastră.


Dacă ideea de numismatică a creat colecţia de monede, aici vom găsi banul mort. Moneda ce devine obiect de muzeu, care mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.


Banii, în perioada de început, erau monede, aveau pe-o faţă o imagine, în final omul s-a transpus în aceasta, fie el rege, zeu sau comandant militar, sigur că mai întâlnim şi alte fiinţe, zburătoare sau marine, domestice sau sălbatice, imaginare sau reale care apar din când în când. Ori lipsa de imaginaţie, ceea ce nu cred, ori lipsa de diversitate, a făcut ca banul să aibă fiinţa omului înscrisă adânc.


Mijloacele electronice de plată trimit banii în forma lor clasică de reprezentare în muzee, în scurt timp omul va trebui să-şi găsească un alt lucru cu care să fiinţeze, sau deja l-a găsit.


Într-o reprezentare unică şi foarte rară, pe o monedă s-au amprentat zeiţele Atena, Hera şi Afrodita care aşteaptă mărul de aur din mâna lui Paris, prin asta păstorul -de viţă regală, o va desemna pe cea mai frumoasă.


Unicitatea acestei scene dă o altă aură monedei, veridicitatea este înscrisă adânc, mitul este legat prin valoarea banului şi transmis mai departe, aici se poate scrie deja de-o etică.

"Nu aveţi dreptul să dispreţuiţi prezentul"

"Elementul acesta trecător, fugitiv,

ale cărui metamorfoze sînt atît de frecvente,

nu aveţi dreptul să-l dispreţuiţi sau să-l nesocotiţi."

Charles Baudelaire

Am plecat spre Roşia Montană încărcat de gânduri, orientate spre a privi spre culmile Apusenilor,  înălţate spre visare, dar cum am ajuns, am clipit des deasupra Tăului dintre Brazi şi m-am cufundat în inima muntelui prin galerii antice.

Am ajuns la Roşia Montană sprijinit de ideea aflării unui adevăr, chiar dacă acesta ar fi generat o utopie, putem fabrica oricând adevăruri maiestoase în filosofia locului şi care aruncate în realitatea prezentului să fie mai cinice decât rătăcirile câinelui printre oameni.
Poate că ar fi trebuit să fac o plimbare printre brazi, să beau apă şi să obosesc gândindu-mă la misterul vieţii pe pământ. Dar ghidul, un inginer, din fosta întreprindere minieră de stat; domnul Dorin Rus m-a călăuzit prin tenebrele pământului, pe acolo, de unde de peste 2000 de ani se extrăgea aur şi argint. Forma trapezoidală a secţiunii nu m-a mirat, nici liniaritatea ei, ci doar mărimea, căci nu încăpeau doi oameni maturi să treacă unul lângă altul şi nici înălţime nu era pentru a te îndrepta mai bine."Omul nu conta, trebuia doar să muncească." spunea acest ghid. "...în epoca romană, prin aceste galerii mişunau aproape cinci mii de sclavi..." completă el.
Chiar şi după ce am ieşit la suprafaţă, m-a uimit cinismul acestuia pentru că "toţi vor să ne ajute, dar nimeni nu ne lasă în pace"
Ce contează acum când viitorul pentru ei este apocaliptic. Trecutul le este interzis; statul a abandonat în 2006 toate lucrările, lăsând practic loc altora, loc cuceritorilor!

Am privit Roşia Montană ca un loc blocat în prezent, cu oameni în jocul unui circ creat de viitor.
În final, gândul că acolo toţi au dreptate mi-a risipit speranţa de viaţă a "fiinţei" numite Roşia Montană, despre care Alexandru Vakulovski a scris o carte. Acum ştiu că violul acelei copile din carte este violul continuu de la Roşia Montană a "fiinţei" care va deveni neant.

Ştergeţi tot, ştergeţi minţile oamenilor, crestele brazilor, culmile munţilor, ştergeţi prezentul; injectaţi neantul.

________________________________________________

Explicaţii suplimentare; câinele reprezintă filosoful cinic care s-a numit mai bine câine decât om, tenebrele reprezentau pentru anticii greci forma absolută a abisului.
J.P. Sartre a scris un eseu despre Fiinţă şi Neant, ceea ce am înţeles eu este că forma garanţiei în privinţa "viitorului fiinţei" este neantul.
Cartea lui Alexandru Vakulovski se numeşte "157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană"

Titlul şi motto-ul sunt din Charles Baudelaire, Pictorul vieţii moderne, antologie, traducere, prefaţă şi note de Radu Toma, ed. Meridiane, Bucureşti, 1992 pag.390.