Poate primele ironii din lume

https://www.pinterest.com/pin/394487248580733559/

Hesiod în Theogonia sa ne povestește cum Prometeu la păcălit pe Zeus la Mecona. În timpul ritualului a fost sacrificat un taur mare și Prometeu a făcut două grămezi din taurul sacrificat, una pentru Zeus și una pentru oameni. Zeus a ales grămada cea mai mare, cea plină de oase. Oamenii se pare că au râs și Zeus s-a mâniat și mai tare.

Dar poate că asta nu era suficient și anticii dau naștere mitului primordial neuitând nimic din cele ce astăzi se uită repede.

„Așadar, mai înainte s-a ivit Haosul; apoi Gaia (glia) cea cu țărmuri largi, temei de nădejde veșnicei împărtășiri a tuturor ființelor, și Eros (amorul), cel mai frumos dintre zeii nemuritori, cel ce frînge mădularele și care îmblînzește inima și vrerea înțeleaptă în pieptul oricărui zeu ca și al oricărui om.

Din Haos s-au născut Erebos și neagra Nyx (noaptea). Și după aceea, din Nyx au purces Aither (eterul) și Hemere (lumina de ziuă).

[...]

Nyx născu pe nesuferita Pieire și pe Kera cea negră, ca și pe Thanatos (moartea); ea (mai) născu pe Hypnos (somnul) și tot neamul lui Oineros (visul), și singură i-a zămislit întunecata Nyx, fără să se împreuneze cu nimeni.

Apoi mai zămisli pe Momos (zeflemeau), pe Oizys (mizeria) cea dureroasă și pe Hesperide care, dincolo de Okeanos cel strălucitor, au grijă de frumoasele mere de aur și de pomii ce rodesc aceste fructe. Ea mai aduse pe lume Moirele și Kerele, răzbunătoarele neînduplecate care urmăresc toate greșelile făptuite de zei sau de oameni, zeițe a căror mînie nu se domolește vreodată, până cînd nu-l face de rușine cu cruzime pe cel vinovat, oricine ar fi el.

Și primejdioasa Nyx mai născu pe Nemesis, balanța oamenilor muritori; iar după ea, pe Apate (amăgirea) și pe Philotos (dezmierdarea), ca și pe blestemate Geras (bătrînețea) și pe Eris (lupta) cea cu inima aprigă.

(Hesiod, Theogonia, 116-225) ”

Victor Kernbach, Mituri esențiale, ed. Științifică și Enciclopedică,1978, pag.76-78.

Astăzi Momos râde de prostia oamenilor, căci pe vremea anticilor, el Momos râdea și de zei.

Transplantul de vise

Vis

Perpetuum mobile

de Marin Sorescu

Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răstignit pe stînca aceea 
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta:
-De ce ficatul?

Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență:
-De ce ficatul?
Avea în cap o întreaga piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît:
-De ce ficatul? 

În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții
De aceste cuvinte aproape onomatopeice:
De aia!

Acesta este și nu este un răspuns
La mistuitoarea întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase din Caucaz
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul sfînt la replică:
-De ce ficatul?

http://adcx.net/~adc/poetry/Marin.Sorescu/Astfel/Perpetuum.mobile

În felul trezirii există mai multe gusturi. Cel de acum este aspru, metalic și bântuit de amăreli; care vin și pleacă pe căi diferite. Ochii-mi sunt lipiți și-o pastă lăptoasă nu mă lasă să-i deschid. Nu mă pot mișca. Sunt pe un pat de spital și-am ajuns aici în urma unui telefon prin care eram anunțat că au găsit un ficat compatibil pentru mine. De ce ficatul? Este o poveste lungă, care lasă în urma ei mirosuri alcoolizate, umede și rătăcitoare, bete.

Vocile din jurul meu mă cheamă, mă bâzâie, nu-mi dau pace.
Am deschis ochii:
- Doctore! am avut un vis.
- ...
- Eram într-o călătorie... știu și ziua...

 ≪ZIUA A ȘAPTESPREZECEA. Vîntul se menține, iuțeala e aceeași, se trage la rame la fel. Venitath cercetează împrejurimile. Scrutez cu privirea Munții Iberiei a căror linie întunecată se distinge în dreapta. Îmi potrivesc stadiasmosul [măsurarea distanțelor] pe care vreau să-l întocmesc, pornind de la Massalia [Marsilia] pînă la sfîrșitul călătoriei noastre.

    La amiază. Am ațipit o clipă și am avut un vis îngrozitor: se făcea că fenicienii uciși de Venitath mă urmăreau avînd înfățișarea unor păsări negre, iar navarhul [căpitanul corăbiei] înecat încerca să apuce cîrma din tribord și s-o muște cu gura lui mare și însîngerată, încadrată de barba neagră, așa cum am văzut-o în momentul în care se ducea la fund.


    N-o să-mi pun mintea cu un asemenea vis care l-ar face cu siguranță să rîdă pe Venitath dacă i l-aș povesti: cu toate acestea sînt tulburat. Am sorbit îndelung și cu nesaț o înghițitură de apă proaspătă din ulciorul agățat în încăpere și mă simt mai bine.

    De ce-o fi oare nevoie întotdeauna să ucizi ca să-ți croiești drum?

    Fenicienii voiau să ne omoare, iar noi trebuia să ne apărăm - știu bine acest lucru - , cu toate astea nu-mi place să mă gîndesc la moarte și nici să omor pe alții. Oare nu se află nici un zeu care să le spună oamenilor că e loc îndeajuns pentru toți pe lume și că există bogății nemărginite atît pe mare, cît și pe uscat?

    Din păcate însă n-am avut răgazul și nici posibilitatea să le explic acest adevăr celor de pe triera tingitană [Tingis -Tanger în Tunisia]. Ca să pot trece trebuia să omor; altfel, riscam să fiu omorît! Așa e legea lor și ei au vrut-o. Deși nu le voiam răul, a trebuit să pun să-i ucidă ca să pot trece printre Coloane [Coloanele lui Hercules - Gibraltar], cu toate că n-aveau nici un drept să mă oprească să ajung în largul Oceanului.

Pytheas *  traducerea lui Kύρτωμα (Kyrtoma) -N.A. pag.100

    Lumea e atît de vastă! Dacă stau să măsor curbura Europei și curbura lumii într-o direcție și în cealaltă, presupunînd că e vorba de o sferă cu o rază corespunzătoare și de o lume locuită, atît de mică în raport cu ceea ce trebuie să existe în rest, aproape că nu sînt în stare să-mi imaginez celelalte ținuturi de dincolo de imensitatea Oceanului.

    Recitesc povestea călătoriei întreprinse de Nearchos Cretanul [amiralul lui Alexandru cel Mare, care a venit din India prin Oceanul Indian până în Egipt], datorită căruia s-a ajuns să se cunoască Orientul lumii locuite și compar distanța cu cea dintre Elada și Massala și dintre Massala și punctul unde ne aflăm. Sînt tulburat: de vreme ce o sferă nu are capăt, nici unghiuri și nici limită, și dacă mă gîndesc că distanța de la gurile Indului pînă la Coloane este mai mare decît distanța dintre Massala și ecuatorul Lumii,trebuie să trag concluzia că între gurile Indului și Coloane, străbătînd cealaltă față a sferei, există o lume uriașă și necunoscută care, de bună seamă, e locuită și care, după cît pare, e alcătuită în chip armonios din pămînt și apă, în proporții egale. Nu mai vorbesc de cealaltă parte sau de cealaltă jumătate a sferei, care se întinde de la ecuator la celălalt pol al Lumii, așa cum lasă să se înțeleagă Hannon [căpitan de vas cartaginez, care a înconjurat toată Africa, trecînd prin Gibraltar] în însemnările sale de călătorie.

    Mă apucă amețeala cînd mă gîndesc la toate astea și trebuie să mă odihnesc ca să mă pot liniști.≫ *

Cineva se aplecă asupra mea și-mi acoperi lumina, printr-o mână am simțit ceva cald ce urca spre inimă, am adormit din nou cu gândul că-l voi visa din nou pe navigatorul ce intra în Ocean. Dar am visat altceva:

≪  Hai dar, și visul acesta ascultă-l, și mi-l tîlcuiește :
Am douăzeci de gînsaci, ce prin casă grăunțe-mi mănîncă
Din jgheabul lor; eu mă bucur cînd stau și mă uit după dînșii.
Dară, din creastă de munte, un vultur cu gheare-ascuțite
Gîtul li-l ia tuturora- și-uciși sunt: cum zac pe podele
    Toți, la grămadă, prin casă, iar el se înalță-n văzduhuri!
Ci eu, în vis, țipăt dam și, cu lacrimi, plîngeam ca o proastă,
În vreme ce , primprejur, se strîngeau Aheencele toate,
Cum mă jeleam eu de tare că-un vultur mi-ucise gîscanii.
Dar el, lăsîndu-se jos pe un vîrf mai înalt din palaturi,
    Mă-mbărbătă cu un glas ca de un om muritor, și îmi zise :
'Ai bun curaj, tu fiica lui Icarios, multslăvitul !
Nu e vis, ci-i aievea, și-astfel împlini-se-vor toate :
Căci pețitorii sunt gînsacii, iar eu, ca un vultur de pradă
Fui mai-nainte, și-acum al tău soț m-am întors iar acasă,
    Iar pentru toți pețitorii o soartă cumplită găti-voi!'

Astfel grăi, iar pe mine lăsatu-m-a somnul cel dulce
Și, dînd degrabă, văzut-am gînsacii la fel, prin casă,
Grîul din jgheab ciugulindu-l, așa cum făceau și-nainte.≫ **

 În somn, timpul picură aievea. Și odată trezit de-a binelea, doctorul mă felicită :
- Ai primit ficatul unui tânăr ce-a colindat jumătate de lume, vei mai visa mult timp de-acum încolo visele lui.

Nota bene:
 ≪Platon crede în natura profetică  (și inspirație divină) a viselor, iar în Tim. 71a-72b oferă o curioasă explicație fiziologică a producerii lor. Visele își au originea în ficat, acesta fiind instrumentul sau mediul prin care partea rațională (logistikon) a sufletului își comunică gândurile, transformate acum în imagini vizuale, facultății apetitive (epithymetikon). Prezența acestor imagini în ficat e cea care dă naștere viselor și totodată explică practica divinației (mantike) prin examinarea ficaților de animale≫ ***

* Pytheas - însemnări de călătorie, ed. Științifică, 1965, pag.99-100, notele între paranteze drepte îmi aparțin.
** Odissea, traducerea Dan Slușanschi, Paideia, 2009, XIX, 535-553, pag.257-258.
*** Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Humanitas, 2007, pag.210-211.

Sfârșitul olimpiadei

http://www.zastavki.com/eng/Sport/Winter_Olympics_2014_in_Sochi/wallpaper-57629.htm

„Nu neantului, ci soarelui smulge Prometheu focul.”

André Bonnard

Civilizația greacă, Vol.II, pag185 .

Prometeu - o înfăţişare de Albert Camus

citat

     Aici se încheie surprinzătorul itinerar al lui Prometeu. Clamându-şi ura împotriva zeilor şi iubirea de oameni, el întoarce cu dispreţ spatele lui Zeus şi se îndreaptă spre muritori spre a-i conduce să ia cu asalt cerul. Dar oamenii sunt slabi, sau laşi; trebuie să-i organizezi. Ei iubesc plăcerea şi fericirea imediată; trebuie să-i înveţi să refuze, pentru a se înnobila, mierea zilelor. Astfel, Prometeu, la rândul său, devine un stăpân care la început instruieşte, apoi comandă. Lupta se prelungeşte tot mai mult şi devine epuizantă. Oamenii se tem să intre în cetatea soarelui şi nu sunt siguri că această cetate există. Trebuie salvaţi de ei înşişi. Eroul le spune atunci că el cunoaşte cetatea, şi că el e singurul care o cunoaşte. Cei care se îndoiesc de asta vor fi părăsiţi în pustiu, ţintuiţi de o stâncă, oferiţi pradă păsărilor crude. Ceilalţi vor merge de-acum înainte prin tenebre, în urma stăpânului meditativ şi solitar. Prometeu, doar el, a devenit zeu şi domneşte asupra singurătăţii oamenilor. Dar el n-a cucerit de la Zeus decât singurătatea şi cruzimea; el nu mai e Prometeu, e Cezar. Adevăratul, eternul Prometeu a luat chipul uneia dintre victimele sale. Acelaşi strigăt, venind din străfundurile erelor, răsună mereu în adâncul deşertului Scythiei.

Albert Camus, Omul revoltat,

ed. Sophia, 1994, pag.258

imaginea de la:

http://www.sitedecuriosidades.com/ver/o_mito_de_prometeu.html