Măreţia engleză şi datoria publică - Fernand Braudel

≪ Începînd din 1750, Europa trece sub semnul exuberanţei. Anglia nu constituie o excepţie faţă de regulă. Semnele evidentei sale creşteri sînt numeroase. Dar pe care dintre ele să le reţinem ? Pe care să le clasificăm pe locurile din frunte ? Ierarhizarea vieţii sale negustoreşti ?

Nivelul excepţional de înalt al preţurilor, scumpetea care, alături de defecte, are avantajul de a chema spre ea „producţia ţărilor străine” și de a umfla fără răgaz propria cerere ?

Nivelul mediu, venitul pro capite al locuitorilor săi, care nu este întrecut decît de nivelul micuţei şi extrem de bogatei Olande ?

Volumul schimburilor ?

Toate acestea, au avut importanță, dar puterea Angliei, care avea să ducă la o revoluţie industrială pe care nimeni nu o putea prevedea atunci, nu ţine numai de această ridicare, de această organizare a pieţei britanice, şi nu numai de o exuberanţă de care are parte întreaga Europă activă a secolului al XVIII-lea. Ea ţine şi de un şir de întîmplări norocoase care au îndrumat-o, fără ca ea să-şi fi dat seama întotdeauna de acest lucru, pe calea soluţiilor moderne.

Lira sterlină ?

O monedă modernă.

Sistemul bancar ? Un sistem care se formează şi se transformă de la sine într-un sens modern.
Datoria publică ?

Ea s-a legat strîns de securitatea datoriei pe termen lung sau perpetue, în conformitate cu o soluţie empirică ce se va dovedi o capodoperă tehnică de eficienţă. Este adevărat că, retrospectiv, ea este şi cel mai bun semn al sănătăţii economiei engleze, căci oricît de iscusit ar fi sistemul, apărut ca urmare a ceea ce s-a numit revoluţia financiară engleză, el implică plata punctuală a dobînzilor pe care datoria publică le cere mereu. Faptul că aceste dobînzi s-au plătit fără greş reprezintă un tur de forţă tot atît de neobişnuit ca stabilitatea pe care a cunoscut-o constant lira sterlină.

Cu atît mai mult cu cît opinia engleză, ostilă în cea mai mare parte, a făcut ca el să fie şi mai greu de menţinut. Desigur, Anglia făcuse împrumuturi şi înainte de 1688, dar împrumuturi pe termen scurt, cu dobândă mare plătită neregulat şi cu rambursări şi mai neregulate, efectuate câteodată datorită unui nou împrumut. Într-un cuvînt, creditul statului nu era dintre cele mai bune, mai ales după 1672 şi după moratoriile lui Carol al II-lea, care nu numai că nu rambursase la timp banii avansaţi de bancheri, dar suspendase şi plata dobînzilor (întreaga poveste sfîrşindu-se, de altfel, cu un proces).

După „Revoluţia Glorioasă” şi după urcarea pe tron a lui Wilhelm de Orania, ocîrmuirea, silită să ia la repezeală bani cu împrumut şi să-i liniştească pe împrumutători, întreprinde în 1692 o politică de împrumuturi pe termen lung (se foloseşte chiar cuvîntul perpetual) ale căror dobînzi ar fi garantate de un venit fiscal, indicat anume. Această hotărîre care, odată cu trecerea timpului, ne apare ca început al unei politici financiare abile, de o surprinzătoare rectitudine, a fost în realitate o soluţie improvizată, într-o stare de confuzie, în mijlocul unor frămîntări şi discuţii si sub presiunea puternică a evenimentelor. Au fost încercate pe rînd toate soluţiile : tontina, anuităţile pe viaţă, loteriile şi, în 1694, chiar înfiinţarea Băncii Angliei care, să ne reamintim, a dat imediat cu împrumut statului întregul ei capital.

Pentru publicul englez, totuşi, aceste inovaţii se identificau în mod supărător cu job-bing-ul, cu speculaţia pe acţiuni, şi, în egală măsură, cu practicile străine pe care le adusese cu el din Olanda Wilhelm de Orania. Oamenii erau bănuitori, scrie Jonathan Swift în 1713, faţă de aceste „New Notions in Government, to which the King, who had imbibed his Politics in his own Country, was thought to give too much way”.

Concepţia olandeză potrivit căreia „interesul public era de a fi îndatorat” este bună poate pentru Olanda, nu pentru Anglia, unde societatea şi sistemul politic sînt totuşi deosebite. 

Anumite critici merg mai departe : nu cumva ocîrmuirea caută ca, prin împrumuturile pe care le face, să-şi asigure sprijinul celor ce subscriu la ele sau chiar al firmelor care se îngrijesc de succesul operaţiei ? Şi apoi, nu reprezintă posibilitatea de a investi cu uşurinţă, cu o dobîndă mai mare decît dobînda legală, o concurenţă uriaşă pentru creditul natural care dă viaţă economiei engleze, şi in special comerţului, în continuă expansiune ?

Chiar Defoe, încă din 1720, regreta timpurile în care "there were no bubbles, no stock-job-bing,... no lotteries, no funds, no annuities, no buying of navy bills and public securities, no circulating exchequer bills", în care toţi banii regatului circulau asemenea unui larg fluviu comercial, fără ca ceva să le devieze cursul obişnuit. Cît priveşte afirmaţia că statul împrumută din grija de a nu-şi împovăra supuşii cu prea multe impozite, ea este, desigur, o glumă ! Fiecare împrumut nou impunea înfiinţarea unei noi taxe, a unui nou venit care să garanteze plata dobînzii. ≫ 

Fernand Braudel, Timpul lumii, ed. Meridiane, 1989, pag.505-508.