miercuri, 18 mai 2011

Moara de la Praga

Moara de pe Vltava, vedere în amonte, pe dreapta de pe podul Carol

În urma discuţiilor purtate, concluzia multora era că Praga are frumoase poveşti, unele sunt inedite nu numai în istoricul cetăţii, originale prin simultaneitatea evenimentelor, dar ascund adevărate drame interioare, şi ce alt oraş l-ar fi putut îmboldi pe Kafka să scrie Procesul, să simuleze un nou Sisif; stânca fiind în felul acesta întrebarea, sau cârligul, forme geometrice foarte asemănătoare, evenimente care întoarse pot să spânzure atunci ideea.

Povestea pe care am s-o scriu ar merge bine cu o muzică apreciată, Sonata Lunii spre exemplu, sau Appassionata, cineva poate m-ar contra şi mi-ar pune cârligul întors amintind de Dvořák, sau Smetana, dar eu rămân vienez de data aceasta optând pentru Beethoven.

Lucrurile nu stau atât de simplu scriind despre Vltava, o mamă urs care domol vine la vale, când are pui şi aceştia zglobii umblă peste tot, mama urcă după ei, se rostogoleşte alături de ei, calcă totul în picioare în dorinţa de-ai proteja; atunci râul umflat inundă toate insulele şi în cotul oraşului vechi loveşte stânca, podurile rămase în urmă tremură!

Moara alerga, dorinţa ei nu era plutirea, neobişnuită purtare, pentru că nu citise încă poveştile cu morile care vin pe Siret, în schimb ştia că numele secret al Vltavei este Moldova, fără nici o legătură aparentă cu ţara ce este spre soare răsare. Apa venea şi-i îneca rotirea, nivelul crescut îi domolea viteza, se năştea astfel echilibrul. Apa odată ajunsă la osie, ar fi smuls-o de acolo şi moara, ca o mână singuratică, lipsită de trup, ar fi încălecat disperat de repede ceva înaintea scufundării.

Moara în schimb a alergat pe apă, susţinută orizontal, cu gândul că va reuşi să mute debitul de sus jos. În toată această poveste vedem doar chinul sisific, al celei ce macină, când pericolul se apropie, tensiunea acestuia îi dă avans, prin asta visul! Să alergăm mai repede decât în vis, atunci trăim mai mult, reuşim mai multe, merită tot efortul. Regret nu există, poate uşor şi subţire o umbră de patimă, pe care o am şi eu povestind despre moara ce alerga teribil de repede odată cu pericolul, oare noi oamenii nu facem la fel? (cheia sol :) )

11 comentarii:

  1. Frumoasa imagine..frumoasa poveste. Noi oamenii de multe ori facem la fel..

    RăspundețiȘtergere
  2. nu am stiut ca am vazut toate aceste lucruri cand am privit curgerea Vltavei :)

    RăspundețiȘtergere
  3. fly2sky

    mare dreptate ai, pentru că noi -oamenii, spunând sau scriind aceste poveşti, nu facem altceva decât repetitiorum in integrum să le repetăm şi în viaţă! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. pandhora

    vin, eu am ameninţat :) , vin cu poveşti de la Praga!

    P.S.
    Mă bucur să am un martor, care chiar ar putea să mă corecteze, fără ca eu să văd în asta vreo mustrare! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. avem de la Karina

    http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2011/05/music-by-jan-kaczmarek-yones-letter.html

    sigur fără voia ei :)
    o minunată sonată de vioară acompaniată de pian şi corzi, de Jan Kaczmarek!

    RăspundețiȘtergere
  6. Scorchfield, ai un suflet deosebit...
    Am de terminat o lucrare la o capela si am intrat pe fuga. O sa cotrobai iar prin blogul tau cat de curand:))

    RăspundețiȘtergere
  7. Hmm... oare asta să fie semnificaţia mitului lui Sisif? :) Toată mişcarea morii e degeaba, ea stă pe loc. Dacă s-ar opri, ar fi purtată în mod natural de curent... fără nici un efort.

    RăspundețiȘtergere
  8. Lotus

    S-ar putea să ai dreptate în mare parte, lăsând la o parte mediul artistic şi valoarea reflectării; noi oamenii: cam stăm pe loc, puţini cei ce reuşesc să se despartă de turmă, purtaţi apoi de curentul universal undeva :)

    RăspundețiȘtergere
  9. rux ces

    pentru că "moara" v-a plăcut, căci întradevăr umbrele mă duc la René, va urma "poarta", uşa în care este expert René Magritte! :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Există mai multe moduri de a sta. Primul are sens de dormire, de solidificare. Ăsta este începutul. Şi atunci trebuie să ne mişcăm, să prindem viaţă, să ne încălzim... După aceea însă, trebuie să învăţăm din nou să ne oprim. Doar că acum va fi un alt tip de nemişcare. Mişcarea continuă să existe, însă în exterior, la fel ca la o roată, unde spiţele se învârt dar axul stă.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc