luni, 23 mai 2011

Citindu-l pe James Joyce


"- Trebuie rescris Ulise, recopiat, retransmis, reemancipat, reeşapat, re, re-re,  în cele ce urmează azi!"...
                                                        pe urmă bătrânul plecase, a avut ce-a avut de spus, poarta s-a opus, dar vorbele sale, începute încă de pe trotuar, înainte de-a urca treapta porţii, au fost auzite numai de ziduri.

Copilul din leagăn auzi cuvintele numai în minimul distanţei pe care leagănul îl avea cu zidul străzii, acel zid de pe partea cealaltă a căii pavate cu piatră.

"- Trebuie Ulise, reco, reta, rema, repa, re, azi!"

Eu de sus, privind la toate acestea, neştiind nimic din dialog răsuflam în mintea mea, la fiecare fotografie memorată  mă exprimam mie însumi cu da:

"- Da, da, da-da, dada, dadada!"

În acest limbaj dadaist, nedescoperit de mine, răsuflat de-un conştient ce bătea din aripi, am perceput întrebarea. Marea întrebare spune aşa: "De ce TU privind la toate acestea ţii neapărat să le scrii?"

Pentru că şi Kafka a scris asta: "Cînd nu scriu sunt pierdut...", iar eu sunt aici, în, pe, deasupra, celor pomenite de K.

- Atunci "recompune-mi" mişcarea, zise din nou vocea!

- Mişcarea este călătoria, am răspuns eu!

- Atunci "retransmite" mişcarea, urmă în urma răspunsului meu vocea!

- Balansul, mişcarea între dorinţă şi putinţă, între a vrea şi a putea, mai departe, atunci când vei putea vei puţii!

- Eşti şugubăţ din fire, atunci o să te "remaiem", să-ţi ardem corola, să-ţi oprim creşterea...

- Fie "reparaţi-mă", să terminăm odată, prea multă mişcare, acest dute-vino suprarealist nu rezolvă nimic.

2 comentarii:

mesajele anonime nu se citesc