sâmbătă, 6 martie 2010

a apărea, a ivi, a naşte

Momentele când apari sunt lipsite de interes.
Poţi să apari pentru că eşti aşteptat; pentru că este ora promisă; pentru că absenţa ta este remarcată şi lumea te caută, poţi. În această apariţie, surpriza lipseşte, sau dacă ea se lasă aşteptată, dispare. Surpriza dispare pentru că totul este latent, plicticos şi apariţia ta dizolvă minimul de întrebări.

Apoi viaţa îşi regăseşte cursul, apariţia ta devine aparentă. Poţi să dispari din nou şi cu fiecare apariţie, puţin din tine dispare. Când dispari definitiv - lucru uneori aşteptat - provoci de fapt o ultimă apariţie, un flash, pe care nimeni nu îl ştie sau îl bănuie şi în definitiv acest lucru minor nu mai suscită curiozitatea de altă dată. Persoanele în cauză; cele ce aşteaptă, au dispărut şi ele poate.

Cu momentul ivirii este altceva, apariţia ta devine o creaţie; se munceşte pentru o ivire. În cazul ivirii se poate vorbi de imagine, ceea ce nu mai este relativ sau temporal. Dacă pe apariţie ne putem baza câteva secunde, până când ea dispare; ivirea poate ţine minute. Ivirea naşte întrebări, caută răspunsuri; surpriza este la ea acasă, chiar dacă uneori ivirea duce la neplăceri, la o lipsă de comunicare, la imobilitatea partenerilor. Latura bolnavă a ivirii este ceea ce subconştientul doreşte să ştie, aici se lucrează cel mai mult la momentul acesteia, eul devine actor, joacă. Manifestări de gelozie, de pesimism, de mizantropie aduc ivirii latura cea mai dinamică. Totuşi lipsa plictiselii şi dorinţa de-a mai juca în teatrul vieţii încă o dată şi încă o dată o remarcabilă ivire nu reuşeşc totuşi să stăvilească dezgustul şi oroarea din partea celorlalţi din cauza acestui abuz.

Ivirea nu este o apariţie cu care să te joci, ea face ca dispariţia să fie înlocuită de amintire şi tocmai celebrarea la nesfârşit a unei amintiri induce dispariţia ei şi o transportă în această realitate nepăsătoare şi amnezică.

Forma cea mai înaltă de extaz este de a te naşte.
Biologic reuşeşti o singură dată, dar în societate, în faţa prietenilor mai poţi cel puţin de două ori. Dacă repeţi aiurea, cazi în desuetudine şi măcar poate o naştere are să se transforme în ivire.

Complexul de inferioritate pe care îl arunci tuturor este asemeni unui gaz de luptă, pentru o clipă eşti un sconcs şi mai apoi, repede devii cea mai drăguţă vulpiţă. Este de datoria lumii să vadă schimbarea, paralizarea ei durează o clipă şi merită să profiţi de aceasta. În familie a te naşte nu aduce cu o renaştere. Acum născut, eşti perceput ca un membru nou, fără trecutul obositor al celuilalt. La rândul ei societatea apreciază schimbarea, transformarea, noul. Totul revine mai apoi eu-lui; poate el să reziste acestei noi naşteri? poate trăi lupul în blana de miel?

http://www.youtube.com/watch?v=SaXIJNtBO7s video

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

mesajele anonime nu se citesc