Bad news...

Sfârșitul lumii

o molie de Peloponez

O fantă de lumină descoperită în ultima clipă, poate însemna de fapt sfârșitul lumii.
Colțul unde se înghesuie toate, toate capetele, în 90 de grade.
Și toate țipetele mulțimii,
devin repede fade.

În fapt, sfârșitul lumii este atunci când mori, iar Apocalipsa este pentru fiecare,
așa cum pentru fiecare văzul, auzul, mirosul, pipăitul... dispare.

Să mori atât de tânăr privind în jurul tău cum ceilalți,
la fel ca tine, mor.
Sfârșitul lumii.

O clipă am murit și eu... dar pentru mine sfârșitul lumii va fi altul.
Un alt Aergistal. 

 

Hello Win

Realitatea imprevizibilă privitorului -mitul mass-mediei contemporane

Lângă marile mulțimi întâlnești singurătatea

străduță în oglindă din Arachova

Arachova este un orășel lângă Delphi (în amonte), de aici iarna se ajunge în stațiunea de schi. Am reușit să găsesc o hartă a pârtiilor; doar de curiozitate, căci nu cred că o să ajung iarna pe aici. În schimb diferența dintre cosmopolitismul de la Delphi și pensionarii greci ce străbat străzile singuratice din Arachova este evidentă. Apare un soi de invidie al locuitorilor acestui minunat loc cățărat pe coasta adâncă a râului Pleistos, față de ceea ce este mai la vale; Delphi.

Poate că de aceea în colțul clădirii, apucată și oglindită au început să apară diferite fețe umane ce aduc a sfinți nedeclarați și nedescoperiți. În timp ce la Delphi spiritul liber ocupă toată priveliștea spre mare, spre Itea (sau spre Kira, în stânga, fostul port antic), aici la Arachova, marea nu se vede, nu vine nimic de acolo, nici un delfin.

Ceva îmi spune că acest contrast trebuia să existe, altfel nimic nu pare mare față de mic, fiind deja septembrie, până și soarele se chinuia să lumineze acest loc în după-amiaza vizitei mele. Fereastra aceea spre apus lipsea, eram undeva în mijlocul munților Parnassos.

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

În fața templului

Delphi văzut de jos, de la Athina Pronaia

Imaginile spectaculare conțin umbra sacrului, contemporanul le susține prin cunoaștere.
Nu se desăvârșește aici arta fotografică, în sfera asta intră tot ceea ce susține natura, de la plantă și gândac, la om și planete, stelele apar ca meteoriți și comete în dungile lor lăptoase.

Deasupra Tholosului -în stânga (cele trei coloane reconstituite înainte de al II-le Război Mondial), se află Templul, de aceea Pronaia se numește înaintea Templului, asemănător și la fel cu pronaos.

Ne aflăm în coasta muntelui Parnassos, la Delphi. În jos, în vale, canalizat, este Pleistos, râu asemenea celui nemuritor Eridanos.

Imaginea perfectă este cea care îți redă ceea ce tu știi cel mai mult despre acel loc.
Poza mamei la bucătărie, a tatălui în garaj, a bunicului la clasorul cu timbre, bunica în grădină... și toate acestea trecute prin filtrul emoțiilor referitoare la persoana în cauză; despre lucruri, imaginile devin mai greu de înțeles.

Acum, nu doar acum, v-am arătat una din pozele mele perfecte. Atât cunosc.

Marmaris - la sud de sud de Mani

Una din rarele locuințe ce par lipsite de locatari

Am împrumutat o nuanțare de Hitchcock asupra celui mai cunoscut punct sudic al Greciei continentale. Această localitate se prezintă ca fiind „raiul” turistic al celor care, lipsiți de orice prejudecată, de griji, de oboseală, reușesc să poposească aici.

Marmaris este un soi de alb sfârșit al lumii, ceva indestructibil, ceva păstrător și în același timp inițiator. De aici încep să curgă celelalte, cele care în absența voastră se manifestă.

Trebuie să ceri ca să primești și să cioc-cioc pentru a ți deschide. 
MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN
Fiindcă am lipsit îndelung de la orele de religie, n-am îndrăznit.

Mânuța de cioc-cioc de la Marmaris sud

Am îndrăznit în schimb să iau martor sunetul cuprins între mânuța de bronz și scândura ușii.
M-am aplecat mai jos, și din umbră l-am luat în căușul palmei mele, care, asemeni unei scoici spiralate, a reușit să-l atragă, la fel cum Cocalos -un rege din preajma Siciliei, a mânat o furnică, prinsă de-o sforicică spre punctul sudic, cel mai de jos, care fiind găurit artificial, i-a dat speranțe insectei. Odată ieșită, ața a trecut prin cochilie și astfel Minos a știut unde se ascunde Daidalos (Dedal) -meșterul, fugitivul, evadatul zburător din Labirint.

Cioc-cioc face palma mea la deschidere și în umbra unei mici porți de lemn îmi apare Icar, fiul meu, cel care niciodată nu m-a înțeles.
Cioc-cioc, devine semnalul unei atenții, dar nu din partea mea, ci din partea lui.
Cioc-cioc, îmi este atât de greu să-i înțeleg pe cei tineri.