Impresia unei rotiri

Kalamata Museum

Undeva pe gâtul înalt se văd încă urmele circulare ale degetelor olarului care a modelat tangențial vasul. Acolo unde mânerul se apleacă în umbra buzei, apar inflexiunile luminoase, atingerea provoacă echilibrul, vasul poate pluti.

Forma asigură aplecarea dorită; se nasc astfel unghiuri, pe care o mână de hetairă, în jurul căreia, începând de la cot, pe antebraț în jos, apar sclipitor inele de aur dăruite de participanți la banchete, mână tandră ce lasă vinul să se scurgă încet.

Vasul devine acum purtător de recunoștință, de pudoare a cunoașterii, de servitute a frumuseții. Vinul amestecă ideile, lasă vorba mai ușor folosită, inventează cuvinte; în impresia generală a unei bine dispuneri marcată de răcoarea nopții.

De pe masă vasul privește, decorat floral, superficial, fără a fi marcat de artă intelectuală, el este obiectul unei culturi marcate de hedonismul filozofic al dialogului, al democrației.

„all those moments will be lost in time like tears in the rain”

Methoni, view interior to Bourtzi

Ideea în care reușești echilibrul unui calendar existențial între ceea ce vrei -dorință, și ceea ce ți se oferă; lături, reușește doar în măsura în care printr-un balans poți cuprinde exact imaginea a ceea mai poți salva.

Într-o boltă, la o distanță, impenetrabilul apare, asemeni citadelei din „Deșertul tătarilor” a lui Buzzati.

Embraces - adică siluirea

Katafigio-peștera, Mani, lângă Agios Nikolaos

Okeanos, împreună cu Thetis, după scrierile lui Diodor din Sicilia, au dat nașterea la nenumărate fiice, majoritatea ajungând siluite de zei, precum Apolo, Poseidon; transformate literar și hiperbolic în insule, dar dând naștere la viitori regi ce-au sămânțat la rândul lor orașe.

Aici discuția este despre linia orizontului și despre siluirea ei de nenumăratele segmente, asemeni ei, până i se pierde originea. Pentru cei care au știu că linia dreaptă este de fapt o curbă, asemeni circumferinței pământului, trebuie să-i anunț că linia curbă; pentru imaginea ei, este o serie de linii (segmente de dreaptă) care încearcă și deseori reușesc să o înfășoare, așa, de felul îmbrățișării.

Dacă se dovedește că orizontul este o linie curbă, ceea ce este și-am scris mai sus de curbura minunată a planetei noastre, atunci sigur găsim acele mici segmente care dau amplitudine.

Sigur, genul acesta de comparație subțire ține de linia dreaptă, da uitați-vă la poză și sigur vedeți zeul, ală încârligat și nimfa, linia orizontului. Acum sigur nu vedeți insula născându-se.

Felul de a vedea lumea

Acoperiș reconstituit și modernizat de la Monemvasia

Una din marile intrări „răsucite” în lumea artei a fost Giorgio de Chirico.
Merită să-i căutați creațiile, unghiurile, perspectivele.
Înainte de-ai cuprinde opera, un soi de atitudine geometrică merită evidențiat.
Tatăl său, inginer constructor a proiectat o cale ferată, prin povârnișul munților din peninsula Pelion, Grecia.
Casele de altitudine au acoperișul acoperit cu piatră plată, asemeni solzilor de pește. Există o structură internă lemnoasă ce poartă o greutate imensă a acestei învelitori pietroase. Astăzi se întrebuințează o colivie turnată din beton armat pe care se așează piatra, imitând trecutul.

La casele de joasă altitudine s-a întrebuințat țigla, jumătatea unui trunchi de con; forma geometrică specifică acoperirii scurgerii apelor. Contrar echilibrului, această țiglă se zidește, se pune pe un maltăr din ciment, nisip și var. Toate acestea din pricina vântului, dacă piatra, prin greutatea ei și prin forma neregulată, rezista portanței, țigla rotundă zboară asemeni aripilor. Zidirea presupunea unghiuri, ca și plane de scurgere, nimic paralel și orizontal.

Ochind acoperișurile solzoase cu coamele orientate spre vânt, ai impresia că un Leviathan ceramic își face loc în drumul privirii tale stricând-ți orice perspectivă.

În timpul furtunii

Katakolon bay 2014

Aerul strălucea în lumina străvezie pe care norii goliți de apă, asemeni unor filtre, creau fante optice ce polarizau vaporii de apă sărată. Valurile într-o succesiune ce părea infinită întrețineau prin spuma apei reflexii orizontale pe nisipul inundat. Părea că vântul mișcă lumina asemeni pânzelor de apă ce se împrăștiau de-a lungul plajei.

Ochiul se bâlbâia privind haosul instalat de culoarea totală, albastră. Malul și cerul se confundau și doar creste argintii de val reușeau să le taie, să le despartă, traversând orizontal, de la stânga la dreapta imaginea.

Urmele unei civilizații mai dăinuiau prin obiectele prinse-n nisip. Nimeni nu prevestea nimic.
A doua zi o bunică a strâns cortul de vară și umbrela, a mutat scaunele de plajă și privind în larg se minună de linia dreaptă și sigură a unui orizont marin.

Vânătoarea

Secolul curbat al traiectoriilor date de harpoane poate fi uitat, vânătoarea poartă prelegeri ce țin de existență și nu de moarte. Toate iubirile eroice ce privesc trofee zac epuizate în muzee roase de molii. Interesul poartă anvergura cunoașterii, al dialogului, al petrecerii; a conștientului trecutul prin filtrul partenerilor prezenți.

Pylos -pescari

Am impresia imediată că pescarii au observat ceva și aparent imaginea are unghiul ascuns în subsol, în legendă, în ceea ce ulterior poți afla din alte surse, din alte idei.

Moby Dick este prezent și orice atracție marină te poate purta într-acolo, orice plasă pescărească poartă urma unei mușcături mortale, ca și orice pescar pe care frica l-a mutat pe țărm.

Am asistat la flecăreala celor doi corsicani cu privire la peștele mic și umed.
Pe departe istoria cicatricilor a fost ocolită, recursul eroic uitat, dialogul stopat.

Nu există o realitate a uscatului și o realitate a mării compatibile în adevăr; Atlantida aparține mării și Zeii aparțin uscatului, povestea lui Poseidon ține doar de o împărțire, iar Ocean depășea înțelegerea valorii de o mie.

Omul pe mare este un rătăcit, un exilat purtat de vânt și valuri, pe care destinația a încercat să-l pună-n drepturi, să-i dea valoare. Destinația, scopul călătoriei ține de parcurs, de poveste, de eroism; așa ne întoarcem la traiectoria inițială a poveștii noastre. Ne întoarcem la observație, la detaliu, la nori și la soare, la navigație.

Eseul meu scurt este despre călătoria eu-ului printr-un prezent absolutizat de informație, abrutizat de falsitatea prezentării acestei din urmă informații: informația.

Nu Ulise pe insula vrăjitoarei Circe a fost indus în eroare asupra realității și a pierdut trei ani pentru a-și relua călătoria?! Călătoria = drumul spre Itaka.

Cred că pe insula nimfei Calypso a pierdut mai mult, unde Zeus într-un acces de umanitate l-a eliberat.

Atunci ce dorim dintr-o poveste? Ceea ce ne poate orbi imediat orice înțelegere și trecerea în uitare a felului existențial de a fi om, sau căutarea unui adevăr ce ne poate purta peren într-o călătorie homerică nemuritoare?!

(Futui ce pleonasm triplu poate fi: „peren într-o călătorie homerică nemuritoare”)

Timpul ca fiind unica posibilitate a creației