Tarzan - omul maimuță

http://www.imdb.com/title/tt0023551/

Bărbatul văzu că femeia se zbătu în brațele sale atât timp cât o strângea mai tare.
Apoi, mai văzu că femeia se liniști odată cu lipsa sa de vigoare.
O licărire se ivi în ochii acesteia și lumina aceia îl sperie destul de tare.
Bărbatul se înfricoșă îndată de ceea ce venea poate prea ușor,
de aceea privind ieșirea-l apucă un fior.
Aruncă nechibzuit balastul ce-l reținea spre viitor.


Ieșind puțin mai târziu afară, dădu de altă lumină,
cu un efect binefăcător;
Dădu de altă femeie ce-i trezi un efect răpitor.

Povestea asta nu se termină niciodată.

Din istoria tenisului -Schimbarea culorilor

http://www.tenis.info.ro/galerie-foto/sexy-foto-poze-ana-ivanovic.html

„Este de remarcat că toată istoria acestui sport a fost marcată de culoarea albă.”

1951 - Leonard van Picton, jucător de tenis amator

extras

Tenisul fiind un sport de vară, a ales culoarea albă ca o umbrelă împotriva razelor de soare, nimeni nu s-a împotrivit deloc la început. Ulterior, spre sfârșitul mileniului II, au apărut ceva caroiaje gri (și albăstrui) la Ivan Lendl și dungi la Chris Evert Lloyd, ba chiar și bluza a devenit de altă culoare, toate acestea aproape în același timp cu schimbarea culorii mingii, din alb în galben-verzui.


Se poate spune că la trecerea în noul mileniu, echipamentul de tenis a evoluat atât de mult, încât numai cu opoziția unor membri marcanți s-a interzis costumul de scafandru, de cosmonaut sau pantalonii lungi, căci short-urile băteau deja genunchii.


Un mare revoluționar al tenisului a fost și Ion Tiriac, care după ce a introdus sonorizarea, a permis majoretelor să danseze în căutarea mingilor date de jucători. Marele om de afaceri a schimbat și culoarea zgurei, după ce în prealabil a fost oprit să vopsească iarba. Silicații de aluminiu, maroni, brun-roșcați din cauza arderii, acum au fost colorați în albastru. Turneul de la Madrid a intrat în marele șlem cu tot protestul jucătorilor. Trebuie menționat că sumele de bani care au intrat în contul Federației au fost covârșitoare, mai ales că lumea traversa o criză financiară globală în acele timpuri.


Un nepot al acestui maestru al inventicii sportului alb, pe nume Ion Ion Ion Tiriac, a schimbat culoarea mingilor din nou în alb, dar terenul a devenit negru, iar fileul era verde-fosforescent, la fel ca liniile. Fetele de mingi, aproape goale, vopsite în negru (numai dacă era necesar), alergau fantomatic...


Istoria acestui sport este ca istoria unei țări ce a devenit imperiu, apoi a decăzut, pe urmă iar s-a ridicat.
Astăzi, datorită acestui înaintaș, nume ce poartă cea mai mare competiție din acest sport, tenisul se joacă în întuneric absolut, mingea fiind electroluminescentă, totul în lipsa gravitației, într-un bazin elipsoidal de kevlar semitransparent în care jucătorii trebuie să facă Ion (punct), adică să înghită mingea.


Despre evoluția punctajelor, a regulilor de joc, în episodul următor.

Imagine aeriană - teatru antic grec scufundat

decupare, filtrare, operare,
adică:
Purgare, Sagnare, Clyserium dare.

Crizarea

Sin City

Criza nu este o furtună, un fenomen natural,
Criza este o comandă ce tună, ceva real.
Nu ne interesează lipsa sticlei de șampanie din frigiderul celui bogat,
Ci mai degrabă lipsa laptelui de pe masa celui sărac.
Nu mă privește leasing-ul limuzinei vreunui corporatist
Ci dobânda celui cu copii mulți, sărac și trist.


Îmi amintesc promisiunile guvernatorului Băncii Naționale;
„Luați credite dacă vreți să ajungeți în finale!”
Îmi amintesc de Caritas și de Fonduri naționale,
De politica unor spoturi inițiale, garantate de CEC și furate apoi sec.


Criza nu este dorința și nici lăcomia, nici avariția sau prostia,
Criza a venit la comandă și doar arată infamia,
Sinuciderile, fuga și nebunia.


Criza este lațul în gât pentru unii și
Tăcerea pentru alții.
Vor trece 8 ani de minunăție,
În care țipătul te va duce în împărăție.


Deci prin definiție;
criza este un monstru galben și urât ce îți violează visele deja strangulate.

Criza

The Crash of 1929

Întreruperea, switch-ul, deconectarea, unplug-ul, toate declanșează criza; pământul fără apă, omul fără sânge, lumea fără bani. Atunci toate percepțiile se îndreaptă către salvare, dar nu sunt bărci destule -orchestra să cânte până la capăt.


Lucrurile ar fi putut continua așa, până la sfârșitul lumii, până la epuizarea rezervelor, până la descompunerea totală, totul și toate în ultima beție. Dar omul este rațional, își taie venele încetul cu încetul, nu epuizează efortul, nu risipește sângele pentru spectacol, o singură barcă ajunge, restul să moară. Felul de-a supraviețui face parte din spectacolul speciei, pentru asta s-au inventat documentarele despre natură, despre animale și plante.


Umanitatea repetă articulat greșelile și oprește brusc prin asta orice detașare, cel ce a creat civilizația trebuie să o suporte, nu este timp de distracție, la muncă toată lumea. Copil fiind, eram înspăimântat de proletarii uniți care mă îndemnau la muncă, astăzi politicienii și afaceriștii ne îndeamnă tot la muncă: pe când noi la pompe, ei fură barca de salvare.

Dacă-ți pierzi sufletul din nebăgare de seamă

http://fuckyouverymuch.dk/post/17945801228/we-like-this  

≪Ce face această indiancă huichola care stă să nască? Își amintește. Își amintește intens noaptea de dragoste din care vine copilul pe care îl va aduce pe lume. Se gîndește la asta cu toată puterea memoriei și a bucuriei ei. În felul acesta trupul se deschide, fericit de fericirea pe care a cunoscut-o, și atunci se naște un bun huichol demn de bucuria care l-a zămislit.


Un bun huichol se îngrijește de sufletul lui, luminoasă forță a vieții, dar e un lucru știut că sufletul e mai mic decît o furnică și mai gingaș ca un freamăt, ceva neînsemnat, ca o adiere, și o clipă de neatenție e de ajuns ca să-l pierzi.


Un copil se împiedică pe coasta muntelui, iar sufletul se desprinde și cade în rostogolire, fiindcă nu era legat decît cu un fir de pînză de păianjen. Atunci micuțul huichol amețește și se îmbolnăvește. Bîlbîindu-se, îl cheamă pe păzitorul cîntecelor sacre, preotul vrăjitor.


Ce caută indianul acesta bătrîn care scormonește muntele ? Umblă pe urmele bolnavului. Urcă, tăcut, printre stîncile ascuțite, scotocind printre crengile copacilor, frunză cu frunză, și pe sub pietricele. Unde a căzut viața ? Unde s-a ascuns, speriată ? Umblă încet și cu urechile ciulite, pentru că sufletele pierdute plîng, iar uneori șuieră ca o boare.


Cînd dă peste sufletul rătăcit, preotul vrăjitor îl ridică în vîrful unei pene, îl înfășoară într-un fuior minuscul de bumbac și, într-o trestie goală, îl duce înapoi stăpînului, salvîndu-l de la moarte. (124)≫ *
_____________________________________________

Memoria; căsuța poștală ce adună amintirile perene, un colac de salvare uneori, o piatră de moară alteori. Toate șerpuirile unei lumi trec prin conștiința colectivă a locuitorilor traversând muntele. În partea cealaltă, are loc întâlnirea, în sunetele unui dans ce coboară coastele muntoase, ce-i ce se întâlnesc încep să-și povestească amintirile. Dar nu a fost așa, unii au trecut peste alții, pârjolind apa, spărgând piatra. Alții i-au biruit pe ceilalți și le-au făcut uitate memoriile.


Citind cu luare-aminte mă prefac doar că-mi amintesc, mă  prefac apoi că scriu, îmi creez iluzia pe care nimeni nu o crede, nu este asta Memoria Focului care arde tot?

* Eduardo Galeano, Memoria focului, ed. Politică, 1988, pag.251-252,

124 = Furst, Peter T. și Salomón Nahmad, Mitos y arte huicholes, México, Sep/Setentas, 1972.

Anna O

http://stamps-gallery.com/Bertha-Pappenheim-stamp-10144500

     ≪În 1954, Republica Federală Germană sărbătorea memoria Berthei Pappenheim, moartă în 1936 la Frankfurt pe Main, printr-un timbru cu efigia sa. Socotită drept o figură aproape legendară în domeniul muncii sociale, Helfer der Menschheit (asistentă a umanității), ea trecuse în posteritate alături de alți filantropi celebrii ca Pestalozzi sau Käthe Kollwitz.
          În mod ciudat, aceeași Bertha Pappenheim, cu pseudonimul Anna O..., aparținea deja de mitologia psihanalizei. Îngrijită în 1880, cînd Freud era încă student la medicină, de Dr. Joseph Breuer, cazul ei a fost relatat în Études sur l'hystérie („Studii asupra isteriei”) de Breuer și Freud; acesta din urmă vedea în tratamentul Annei O... punctul de plecare al psihanalizei. Și pînă astăzi, expunerea, în forme elementare, a teoriei freundiene începe prin povestea acestei tinere căreia, sîntem asigurați, „simptomele isterice îi dispăruseră unul cîte unul pe măsură ce Breuer îi evoca circumstanțele în care apăruseră”.


          Anna O... prezenta o serie de simptome legate, pe de o parte, de raporturile foarte proaste pe care le întreținea cu mama sa și, pe de alta, de boala mortală a tatălui adorat: paralizii isterice, înțepeniri, anestezii cutanate, tulburări ale vederii, anorexie, tuse nervoasă; suferea de asemenea de halucinații înspăimîntătoare cu vedenii de șerpi și capete de morți; în afară de aceasta, cînd nu era cuprinsă de mutism se exprima într-un jargon agramatic, compus din mai multe limbi, deoarece își uitase complet limba maternă. Personalitatea sa, observa Breuer, era scindată în două: o parte „normală”, tristă și anxioasă; cealaltă „rea”, grosolană, agitată și distructivă. „În momentele de deplină luciditate, scrie acesta, se plînge că mintea îi e cuprinsă de tenebre, spunînd că nu mai putea gîndi, că devenea oarbă și surdă, că avea două „euri”, unul adevărat și celălalt, malefic, care o împingea să facă rău.”


          Spre sfîrșitul după-amiezii, intervenea ceea ce ea numea „înnorările” sale (clouds), adică o stare de somnolență în cursul căreia putea fi ușor hipnotizată. Breuer, care era socotit atunci unul dintre cei mai buni medici austrieci și pe care Freud îl considera părintele său spiritual, avea obiceiul de a o vizita în aceste momente; ea îi povestea atunci reveriile, angoasele, spaimele sale. „Ea a desemnat acest tratament, scrie Breuer, cu numele foarte adecvat și serios de talking cure (cură prin cuvînt) și cu cel umoristic de chimney sweeping (curățatul hornului). Știa că după destăinuire își pierde întreaga încăpățînare și energie.” Breuer și Freud au numit mai apoi această „poveste de eliberare” „catharsis” sau „purgarea pasiunilor”: ea deschidea drumul psihanalizei.


         De-a lungul celor optsprezece luni cît a durat tratamentul, starea ei s-a ameliorat în mod sensibil. Faptul de a avea posibilitatea să-și exprime liber sentimentele i-a fost, desigur, de mare ajutor. Dar nu este exclus, de asemena, să ne gîndim că, îndrăgostită de Breuer -ceea ce psihanaliștii ar numi astăzi un „transfer” - ea îi oferea în dar simptomele. În același timp, ideea că ceva de natura unei relații amoroase s-ar fi putut înnoda între ei era cu totul străină de Breuer. A fost necesară perspicacitatea feminină a doamnei Breuer pentru a descoperi sensul ascuns al legăturii dintre Anna O... și soțul ei. În prezența manifestărilor de gelozie ale soției, acesta din urmă a decis să pună capăt tratamentului. Or, chiar în seara care a urmat ultimei ședințe, a fost chemat urgent la familia Pappenheim. O găsi pe Anna O... în chinurile unei nașteri nervoase, care se dezvoltase lent, fără ca el să fi băgat de seamă. În fața acestei revelații, o luă la fugă și, a doua zi, părăsi Viena împreună cu soția lui, pentru a petrece la Veneția a doua lună de miere.


          După cîteva decenii, într-o epistolă către Stefan Zweig, Freud scrie în legătură cu acest episod: „În acel moment, Breuer ținea în mînă cheia care i-ar fi putut deschide „porțile Mamelor” (referire la explorarea profunzimilor extrasă din Faust), dar a abandonat-o. În ciuda marii sale înzestrări intelectuale, nu exista nimic faustic în firea lui.” ≫

Roland Jaccard, Nebunia, ed. de Vest, 1994, pag.106-109