 |
| http://stamps-gallery.com/Bertha-Pappenheim-stamp-10144500 |
≪În 1954, Republica Federală Germană sărbătorea memoria Berthei Pappenheim, moartă în 1936 la Frankfurt pe Main, printr-un timbru cu efigia sa. Socotită drept o figură aproape legendară în domeniul muncii sociale, Helfer der Menschheit (asistentă a umanității), ea trecuse în posteritate alături de alți filantropi celebrii ca Pestalozzi sau Käthe Kollwitz.
În mod ciudat, aceeași Bertha Pappenheim, cu pseudonimul Anna O..., aparținea deja de mitologia psihanalizei. Îngrijită în 1880, cînd Freud era încă student la medicină, de Dr. Joseph Breuer, cazul ei a fost relatat în Études sur l'hystérie („Studii asupra isteriei”) de Breuer și Freud; acesta din urmă vedea în tratamentul Annei O... punctul de plecare al psihanalizei. Și pînă astăzi, expunerea, în forme elementare, a teoriei freundiene începe prin povestea acestei tinere căreia, sîntem asigurați, „simptomele isterice îi dispăruseră unul cîte unul pe măsură ce Breuer îi evoca circumstanțele în care apăruseră”.
Anna O... prezenta o serie de simptome legate, pe de o parte, de raporturile foarte proaste pe care le întreținea cu mama sa și, pe de alta, de boala mortală a tatălui adorat: paralizii isterice, înțepeniri, anestezii cutanate, tulburări ale vederii, anorexie, tuse nervoasă; suferea de asemenea de halucinații înspăimîntătoare cu vedenii de șerpi și capete de morți; în afară de aceasta, cînd nu era cuprinsă de mutism se exprima într-un jargon agramatic, compus din mai multe limbi, deoarece își uitase complet limba maternă. Personalitatea sa, observa Breuer, era scindată în două: o parte „normală”, tristă și anxioasă; cealaltă „rea”, grosolană, agitată și distructivă. „În momentele de deplină luciditate, scrie acesta, se plînge că mintea îi e cuprinsă de tenebre, spunînd că nu mai putea gîndi, că devenea oarbă și surdă, că avea două „euri”, unul adevărat și celălalt, malefic, care o împingea să facă rău.”
Spre sfîrșitul după-amiezii, intervenea ceea ce ea numea „înnorările” sale (clouds), adică o stare de somnolență în cursul căreia putea fi ușor hipnotizată. Breuer, care era socotit atunci unul dintre cei mai buni medici austrieci și pe care Freud îl considera părintele său spiritual, avea obiceiul de a o vizita în aceste momente; ea îi povestea atunci reveriile, angoasele, spaimele sale. „Ea a desemnat acest tratament, scrie Breuer, cu numele foarte adecvat și serios de talking cure (cură prin cuvînt) și cu cel umoristic de chimney sweeping (curățatul hornului). Știa că după destăinuire își pierde întreaga încăpățînare și energie.” Breuer și Freud au numit mai apoi această „poveste de eliberare” „catharsis” sau „purgarea pasiunilor”: ea deschidea drumul psihanalizei.
De-a lungul celor optsprezece luni cît a durat tratamentul, starea ei s-a ameliorat în mod sensibil. Faptul de a avea posibilitatea să-și exprime liber sentimentele i-a fost, desigur, de mare ajutor. Dar nu este exclus, de asemena, să ne gîndim că, îndrăgostită de Breuer -ceea ce psihanaliștii ar numi astăzi un „transfer” - ea îi oferea în dar simptomele. În același timp, ideea că ceva de natura unei relații amoroase s-ar fi putut înnoda între ei era cu totul străină de Breuer. A fost necesară perspicacitatea feminină a doamnei Breuer pentru a descoperi sensul ascuns al legăturii dintre Anna O... și soțul ei. În prezența manifestărilor de gelozie ale soției, acesta din urmă a decis să pună capăt tratamentului. Or, chiar în seara care a urmat ultimei ședințe, a fost chemat urgent la familia Pappenheim. O găsi pe Anna O... în chinurile unei nașteri nervoase, care se dezvoltase lent, fără ca el să fi băgat de seamă. În fața acestei revelații, o luă la fugă și, a doua zi, părăsi Viena împreună cu soția lui, pentru a petrece la Veneția a doua lună de miere.
După cîteva decenii, într-o epistolă către Stefan Zweig, Freud scrie în legătură cu acest episod: „În acel moment, Breuer ținea în mînă cheia care i-ar fi putut deschide „porțile Mamelor” (referire la explorarea profunzimilor extrasă din Faust), dar a abandonat-o. În ciuda marii sale înzestrări intelectuale, nu exista nimic faustic în firea lui.” ≫
Roland Jaccard, Nebunia, ed. de Vest, 1994, pag.106-109
