Rusia cuprinsă

Acum nu mai există cultură unitară, unghiulară sau singulară; omul fâşâit de informaţie devine o ecluză; adună, adună şi când dă drumul totul se revarsă anapoda şi devine amescat, vâscos şi greoi, de-o consistenţă eterogenă. Iată ce vă propun eu astăzi, o deltă inversă, în care toate fluxurile de informaţie să devină la un moment dat unitare, unghiulare şi singulare. Unitar pentru că totul se răsfrânge asupra unui personaj, a unui om; unghiular se referă la faptă, la acţiunea omului şi felul cum ea este prezentată şi singulară este ideea, la un moment dat unică, biblică, mai apoi frustrant de normală: crima.
Peste toate acestea crimele...




“Mai tîrziu, când îşi aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede şi de viu întipărită în minte; niciodată nu şi-a putut explica mai tîrziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoţiei, mintea i se întuneca din când în când şi aproape nu-şi mai simţea trupul... O clipă mai tîrziu auzi trăgîndu-se zăvorul.

Capitolul VII
…

Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laţ, dar nu-l scoase de tot, îl ţinea cu mâna dreaptă sub haină. Mîinile îi erau grozav de slabe; simţea cu fiecare clipă cum se înţepenesc şi se răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învîrtească.
— Ce-ai înfăşurat aici? exclamă, înciudată, batrîna, făcând o mişcare spre el.
Nu mai era nici o clipă de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amîndouă mîinile, abia dîndu-şi seama ce face, şi, aproape fără nici o sforţare, aproape mecanic, îl lasă să cadă cu muchia pe creştetul bătrînei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni şi puterea.
Bătrîna, după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, uşor încărunţit şi rar, uns din belşug cu ulei, era strîns împletit într-o coadă subţire, ca o coadă de şoricel, prinsă la ceafă cu o bucăţică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un ţipăt slab, foarte slab, şi deodată se lasă în jos; totuşi mai avu timp să ducă mîinile la cap. Într-una din ele mai ţinea încă „amanetul”. Atunci Raskolnikov o lovi cu toata puterea, o dată, de două ori, tot cu muchia toporului, şi tot în creştetul capului. Sîngele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăbuşi pe spate. Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lasă să cadă şi se aplecă numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i sară din cap, obrazul şi fruntea — încreţite şi schimonosite spasmodic.
Raskolnikov puse toporul jos, alături de moartă, şi vîrî numaidecât mâna în buzunarul ei …”

Dostoievski – Crimă şi pedeapsă

Toate aceaste vin acum poate prea diluate, acum violenţa umană a ridicat ştacheta sau poate acum o conştientizăm prea mult, acum o cunoaştem altfel şi atunci în ceea ce Dostoievski a vrut să mai scrie, a scris Sorokin şi ceea ce a scris este ca şi cum răbufnirea de atunci a ocolit sistemul solar şi a ajuns abia acum:

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

Vladimir Sorokin, Ziua Opricinicului, pag.65, Ed. Curtea Veche 2006

Dacă credeţi că am depăşit măsura vă înşelaţi, căci azi dimineaţă un dublu atentat a zguduit metroul moscovit şi-au murit mulţi, prea mulţi oameni...

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/03/29/AR2010032903532.html