D-l Sorokin mistifică ideea unei existenţe, pentru dânsul viaţa este ca o "nucă seacă", numai aleşii au parte de o viaţă din "inimă".
Într-o vreme periclitată de ideea nouă scientologică a unei lumini laice, a unei uniri cuantice; Vladimir Sorokin ne spune o poveste asemenea marilor clasici ruşi. Povestea are patru părţi, două
principale, spun eu şi două secundare.
Confuzia creată la primele rânduri ale romanului parcă nu ar fi fost de ajuns. Şi după ce reuşeşte să adoarmă spiritul cititorului în partea a doua, asemeni unei simfonii de Şostakovici ne introduce într-o stare delirantă a mesajelor, a celor ce consumă această epocă tehnologizată; suprapunând în haosul creat: "ideea de gheaţă" la comandă şi mai ales nu orice gheaţă; acea "gheaţă Tunguska" sintetizată în marile uzine ruseşti.
Cine nu a citit marile romane ale fraţilor Strugaţki va avea mici şanse să înţeleagă pe deplin romanul "Gheaţa". Pe de altă parte "Oraşul damnat" al fraţilor Strugaţki este premergător, este un ghid, o nuanţă pe care sunt sigur că d-l Sorokin a mirosit-o cu ochii minţii.
Ambele romane pomenite, este părerea mea, se termină la fel. Domnul Sorokin este mai amplu şi totodată actual, real implicat. Este vorba de un copil şi despre singurătatea lui. Cercetarea face parte din viaţa lui de mic spion în absenţa părinţilor. Dincolo în "Oraşul Damnat" copilul se joacă, undeva jos, în curte, cu alţi copii într-o vreme pe care Vladimir o pomeneşte cu lux de amănunte.
Diferenţa constă în singurătatea copilului d-l Sorokin; un "pici" al "fraţilor".
P.S. imagine by http://science.orf.at/science/news/151889
may by subject of copyright.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc