Where are you Van Gogh?

Sunt sigur că puțini l-au citit pe Antonin Artaud, cel care l-a privit pe van Gogh ca fiind sinucisul societății. Poezia lui este ca muzica lui Stravinsky, un soi de dans ce spumegă; un ritual. Proza se chinuie să existe.

Există o cale prin care cunoașterea parvine la fel ca aerul, ține de căutare -este adevărat, însă tocmai de aici existența acestei căutări ce devine adevăr. Nu mă explic, citez doar:

„Nebun, van Gogh?
Acela care s-a priceput să privească o față umană să privească și portretul lui van Gogh pictat de el însuși, mă gândesc la cel cu pălărie de fetru.
Pictată de un van Gogh extra-lucid, această figură de măcelar roșcat, care ne cercetează și ne spionează, dar ne și scrutează cu o privire piezișă.

Nu cunosc nici un psihiatru capabil să scruteze un chip de om cu o forță atât de strivitoare și să-i disece cu satârul irecuzabila psihologie.

Privirea lui van Gogh este a unui mare geniu, dar așa cum o văd eu disecându-mă pe mine însumi din adâncul pânzei în care a izbucnit, nu geniul unui pictor îl simt în clipa de față trăind în el, ci pe acela al unui filosof pe care nu l-am întâlnit niciodată.

Nu, Socrate nu avea privirea aceasta, poate doar nefericitul de Nietzsche a mai avut înaintea lui această privire capabilă să dezbrace sufletul și să despoaie corpul omului mai presus de subterfugiile spiritului.

Privirea lui van Gogh e atârnată, înșurubată, ascunsă dincolo de sticla pleoapelor rare, a sprâncenelor subțiri și fără de nici o cută.

E o privire care se înfige drept, care străpunge acestă figură tăiată din topor ca un copac cioplit cu pricepere.

Dar van Gogh a surprins momentul când pupila stă să se reverse în vid,
     când privirea aceasta, pornită spre noi ca bomba unei metafore, capătă culoarea atonă a golului și a inertului care o umple.

Mai bine decât orice psihiatru, iată cum și-a situat marele van Gogh propria boală.”

Antonin Artaud, van gogh sinucisul societății - pentru apune odată capăt judecății lui dumnezeu, EST, 2004, pag.57-58.