Alte dorințe știute de diavol

În jurul nucului

 ≪Love as a burden and other “daemons”.≫

Pe Marele Poet îl chema Nimescu și așa să-i rămână numele până la sfârșitul poveștii.
Aflat în culmea gloriei, visă că moare. Își visă moartea în umbra unui nuc pe care l-a înconjurat cu ziduri, de frică să nu-l piardă. „Nu-i sănătos să dormi la umbra nucului”, își aminti Nimescu.

Anii consumați ca o țigară ajunseră deja la filtru, sau la degete, sau la bețele de chibrit...
Un ulcer gastric îl trezea noaptea din somn.
Urma de câteva luni un tratament de chimioterapie. Gâtul era umflat asemeni unui bivol.
Un diabet zaharat se instalase în trupul său asemeni un djinn.
Împotriva tuturora, Nimescu privea. Și din ochiul lui scria poezii pe care niciun poet până la el nu reușise. Publicase peste douăzeci de volume groase, ca talpa clăparului, cu scris mic și fără desene, pline de poeme ce răstălmăceau lumea. Nu numai asta, dar și o întorceau asemeni unei clătite gata rumenite. Lumea devenea hrană. Nimescu era celebru. Se traducea și în swahili.

Nimescu își numărase anii și ajunsese repede la concluzia că va trăi puțin. Excesele.
După visul cu pricina, de lângă nuc. Nimescu încercă o evlavie, toată viața a fost un liber cugetător, puse o lumânare la biserică, dar nu pentru el. Un preot îl recunoscu imediat și îi mulțumi pentru poeziile sale pline de spiritualitate divină; mai ales cele din volumul „Miere și Argint”, acolo unde sufletul virgin se urcă la ceruri...
Nimescu încuviință politicos și-i povesti visul. Preotul l-a întrebat ce-a mâncat la cină. Visul a fost de după-amiază. Preotul reformulă cu ce a mâncat la prânz. „Somon.”
„Scump, pică greu...” și se îndepărtă recitând:

...e nou și trist;
suflet virgin.
un chist divin,
un risc livid...

Poetul ridică din umeri. Nu-și mai amintea versurile deloc.
Ar fi vrut, brusc, o împărtășanie. Nu avusese parte de așa ceva niciodată.
La ieșire din biserică, o coti spre stânga, de acolo un taxi îl duse la un laborator privat de unde i s-a colectat sânge.

Noaptea ce a urmat, insomnia a fost sora cearceafului. Orice întoarcere devenea resemnare. Cu ochii largi deschiși, Nimescu privea lumea. Și o privea acolo unde ea nu ar fi putut să fie. Și s-a sculat asemeni lui Lazăr și a scris:

Neputința nu-i o dorință,
Așa cum moartea nu-i cerință,
Viața-i doar o linguriță...

Se gândi brusc apoi să încerce să cheme un înger, sau un arhanghel, să se sfătuiască cu cineva.
De la îngeri nu veni nimeni, dar de la arhangheli se înfățișă repede Mihail -era prin apropiere, după spusele lui.
Nimescu îi explică toată povestea și Mihail la rândul lui îi dădu dreptate. E gata?!
Nimescu încercă un târg, un joc în prelungiri. Mihail îi explică repede că la ei se joacă la limită, fără ofsaid și fără prelungiri.
Nimescu îl imploră și îi promise că va avea și el perioada lui mistică, că era la modă. Va băga niște psalmi, așa vreo patruzeci, că-i număr fain. Mihail ridică din aripi, nu credea un cuvânt, sau vreun vers.

Nimescu gândi că toată faima lui pământeană nu avea nici un efect asupra divinului.
Arhanghelul îl privea aprins. Prin ochii lui, Nimescu își văzu trecutul. Totul cu o viteză amețitoare ce îl adormi.
Își visă viața: tânăr cuprins de dorințe, de femei, de chemări. Nu curmă nimic. La 18 ani publică „Cărucioarele de platină”, publicul nu-l băgă în seamă, critica era consternată. Inițial editorul a fost de acord să publice poemele, apoi se răzgândi pe motiv că erau prea puține rânduri (!). Nimescu schimbă pe Ana cu Anamaria și „fu” cu „fusese” și retrimise. Textul se îmbogățise subit cu zece rânduri. Suficient.

Primul volum izbândi. Nimescu deveni poet.
Într-un interviu din acel ani, Nimescu răspundea întrebării referitoare la femeie:

„Nu mă interesează decât trupul, mai ales mâinile, ele descriu totul...”

Doi ani mai târziu publica „Aur și cianură”. Toată lumea a tăcut.
Atunci au început și excesele. Parcă se potrivea.

„N-au să mai scapere-aripile tale crîmpeie de zumzet.
      Brazda ogorului nu-ți mai așterne sălaș.
Și de-am să adorm în frunzișuri de umbră, din aur de-aripă
      N-o mai urca așa dulce, farmecul viersului tău.” *

Nimescu își începu volumul cu Mnasalkes,  „Epitaful lui lăcuste”, din antologia palatină.
Restul urcușului nu mai contează.

Arhanghelul plecă. În umbra aripilor se ivi Belzebut, era de fapt o continuare a contrastului.
Ceea ce nu poate stânga poate dreapta și invers.
Nimescu ridică din nou ochii.
Diavolul îi arătă trei degete. Apoi cu un deget, pe care-l roti spre pământ, îi desenă viitorul.
Diavolul ridică apoi un deget.

„Să nu mai beau atât de mult.”

Nimescu adormi pe loc. În dimineața ce urmă se trezi cu gâtul uscat. Dar fără nici o durere de cap.
În stradă lumea trecea nepăsătoare pe lângă el. Primul lui gând era că ceva s-a schimbat și de aceea alergă la o librărie. Ceru precipitat volumul „Cărucioarele de platină”, femeia din spatele unui pult tastă titlul, îi dădu indicații precise unde să găsească volumul în librărie. Niciun autograf, niciun pupic, nimic...
Când ieși se întâlni din nou cu Belzebut, acesta îi arătă două degete.

„Să nu mai fumez atât de mult.”

Nimescu adormi brusc din nou și tot din nou când se trezi, chiar se simți foarte bine.
Nici nu se grăbi. Când ajunse la librărie, trase aer în piept și intră.
Aceeași femeie îi spuse că nu știe de vreun volum numit „Cărucioarele din platină”.
Nimescu întrebă de „Miere și argint”. Femeia roti ochii pe sub frunte, apoi brusc își aminti de numele poetului: Nimicescu?!
Nimescu râse brusc. Femeia  îi dădu indicații precise unde să găsească volumul în librărie.

Afară același diavol. Un deget.
„Să nu preacurvesc atât de mult.”

Când se trezi, Nimicescu, scuzați, Nimescu era fericit. Prostata îi vesti o urinare plăcută și apăsată, aproape că sparse faianța, până la vasul de ceramică nu ajunse. Dormi neîntrerupt. Netrezit de nimeni.
Își mâncă micul dejun în liniște. Aproape de prânz alergă la librărie -chiar putea să alerge.

Nu publicase nimic. Cel puțin femeia de acolo nu știa de el. Îi recomandă o librărie școlară, la vreo două străzi mai încolo, mai departe adică.
Acolo, în librăria școlară, o elevă ce cutreiera rafturile asemeni unei cățărătoare își aminti de „Nimescu”, poetul care scrisese poemul -nu mai știa titlu, dar își aminti un vers:

„Lîngă livada cu șuier de vînturi, pe țărmuri cărunte...” *

Nimescu rămase asemeni unei stânci, el nu-și amintea versul.
Mai privi odată fata din fața lui. O dorință lăuntrică îi aminti că o cunoștea, dar cineva bătu în vitrina librăriei și zgomotul -ce deveni puternic, îl făcu să se întoarcă. Afară diavolul îl aștepta.

„Am fost înșelat!”, izbucni Nimescu.
Diavolul ridică din umeri.
„Viața este asemeni unor pahare în care se reflectă toate evenimentele noastre. Trebuie să le ținem curate, imaculate.”

Nimescu auzi cele spuse de diavol, cu toate că acesta nu vorbea deloc.
„Voi adormi din nou?”
„Da, și ceea ce ai trăit acum, va fi viața ta. O viață anonimă asemeni celorlalți.”

Nimescu adormi.
Se trezi brusc și văzu fața mamei aplecată asupra sa. Îi aduse micul dejun. Era bolnav.
Se aplecase într-o parte. Pe un cărucior, pe o tavă nichelată, văzu un ceainic argintat, un borcan cu miere, un pahar din sticlă aurită, ... în pahar -gustă mai târziu, era ceai de pelin.

* Jean Defradas, Literatura elină, 1968, pag.282.