 |
| Pireas Museum, Greece |
Anna era parcă foarte frumoasă și privea în jurul ei. Privea până l-a văzut pe conte, pe contele Vronski, apoi absurd, datorită unei vâjâieli și-a pierdut capul.
Sunt ore în viață pe care ai dori să ți le pierzi doar privind. Unii privesc un râu, alții un munte, alții o mașină, arta privitului se descompune pentru fiecare în dorințe. Eu am rămas la privitul statuii. Curatorul vine și mă dă afară. Este trecut de ora închiderii. Eu îi explic că vreau să văd balul, el îmi arată ceasul. Balul este mai târziu! îi spun eu mai apoi. El cheamă poliția, sunt dus pe sus.
A doua zi mă întâlnesc din nou cu nimfa, sunt travestit, dar ea mă recunoaște. De ce n-am stat la bal? mă-ntreabă ea. Nu pot, este prea târziu.
Eterna scuză a timpului pierdut, îmi răspunde ea.
Te voi răpi, revin eu, dar îmi voi pierde și eu capul.
Te aștept!
P.S.
Așa se instalează nebunia!
lipsa se poate privi? aici a capului, acolo...
RăspundețiȘtergereDoar dacă intervine amintirea, putem privi în lipsă in memoriam.
RăspundețiȘtergere„Privești în gol, golul este în fața ta”; mulți scriitori se folosesc de felul acesta de descriere.
:) Aici, golul e lipsa cuiva, a ceva....dar lipsa pură se poate privi? sau lipsa-i doar absenţa cuiva-ului, ceva-ului....?!
RăspundețiȘtergereUna dintre cele mai puternice viziuni asupra golului, este cea a vidului. Scriitorii japonezi, mai ales Yukio Mishima, se folosesc de „viziunea vidului”.
RăspundețiȘtergereAcel ceva de care pomenești, este vidul.
Când e prea târziu, ai vrea să trăieşti pestetimpul.
RăspundețiȘtergereDa. La vid mă refeream! :)
RăspundețiȘtergere