Mersul pe apă

Peninsula Katakolo, Peloponez, Grecia

Obținem tot. În felul în care vedem lucrurile, este mai ușor să mergem deasupra solului, decât pe el. Scriitorii reușesc asta, povestitorii, barzii, cântăreții și dacă vreți; poeții. Totul este suplu, înalt și versificabil. Asemenea unei religii, oamenii nu ating pământul, ei fiind păsări.

Apropierea o trădează, soarele apune, umbrele lungi și întrerupte; ne aflăm în aer. Cineva merge pe ape. Toată lumea merge pe ape. Dorințele noastre merg pe ape.

Cei care scriu, rectifică substanțial întregul parcurs intelectual. Puțini dintre ei au căderea necesară de a se trăda. Aici scriu mai ales de cei ai noștri, de cei români. Romanele noastre sunt pline de sărăcie în timp ce cei le-au scriu se scufundă în bogăție. Valabil și pentru prezent.

Se vinde ceea ce reprezintă anatema. Nimic optimist, nimic evaluat la gaura cheii. Se scrie pentru cei de la 1907, acolo suntem, la Zola și mina (deținuții), Hugo și mizerabilii (tot deținuții). România este plină de deținuți. Așa și este.

Acum eu vreau să vă arăt generația de mâine, cea care merge pe ape. Nu așa a vrut și Hristos, și ce-a ieșit, opulenții preoți de 22 de milioane de euro primite anul acesta de la guvern.

Eu vreau sacralizarea educației, nu religiozitatea sau ortodoxismul ei. Sunt destui profesori care mă citesc și n-au curajul acesta, de a impune o conduită morală a spiritului elevilor, de aici chiar pierderea lor.

Să vrei curajul să-i asculți pe copiii care îți povestesc fricile lor. Aceia sunt copiii ce merg pe ape.

O lecție pentru toată lumea

profesorilor din ciclul gimnazial

http://www.buzzinefilm.com/columns/film-column-forbidden-zone-color-07182009 

      Spre seară am ajuns în fața școlii, sigur cea mai mare din oraș, concepută ca o adevărată școală gimnazială modernă, asta era prin anii 1985-1988, când s-a și dat treptat în folosință.
      Intrarea principală are largi trepte de beton și multe la număr. Le-am urcat în grabă știind că ușa de aici este închisă pentru cei care vin din exterior și nu fac parte din club. O doamnă învățătoare dădea să iasă, iar eu politicos i-am ținut ușa, dar când să intru mă avertizează că n-am voie.


      - De ce? întreb eu.
      - Pentru că pe aici nu trece toată lumea! îmi răspunde vizibil agasată de întrebarea mea.
      Revin cu o altă întrebare:


      - Ați spus toată lumea?!
      - Da, îmi răspunde nervoasă doamna învățătoare, ce părea a avea în jur de vreo șaizeci de ani.
      - Dumneavoastră nu faceți parte din toată lumea?! dar acum treceți pe aici.
      A urmat o pauză lungă, în timpul căreia a apărut și un elev (care sigur era elevul de serviciu) ce dorea să-mi închidă ușa în nas; trăgea din răsputeri de clanță.


      - Sunteți cadru didactic? am întrebat-o eu din nou calm și cu cât eram eu mai calm cu atât învățătoarea se enerva, iar elevul se opintea.
      - Da, tocmai de aceea eu am voie să trec pe această ușă, părea salvată cu acest răspuns și își mai potoli nerăbdarea de a mă vedea plecat.
      - Dar faceți parte din toată lumea! am încheiat eu, lăsând ușa liberă elevului ambițios și coborând treptele prin fața doamnei. La câteva trepte de trotuar m-am întors, am privit în sus și i-am mai spus:
      - Și predați lecții copiilor, nu?


      N-am mai auzit răspunsul. Am plecat grăbit să ocolesc școala enormă pentru a putea ajunge la bazinul de înot pe care îl are în interior. Deasupra acestui imens bazin este o sală de sport, cu teren de handbal, volei sau tenis, cel de tenis este întocmai ca mărime ca cel omologat. Arhitectul a conceput această școală, poate fără să vrea pentru vremea aceea, ca un mall educațional, holurile sunt mari, lumina ajunge ziua în fiecare colț, sunt săli de pictură, de festivități, alături de terenuri ce înconjoară acest lăcaș, totul foarte liber. Cred că sunt patru intrări (sau ieșiri), din care aceasta de care v-am povestit este cea pricipală, este locul pe unde nu trece toată lumea.


      Am plecat mai târziu cu amintirea acelei mochete uzate pe care numai profesorii și învățătorii o putea călca, este vorba de mocheta de la intrarea pricipală. Atunci erau alte vremuri, vremuri pe care eu mi le amintesc cu plăcere, căci mai târziu în institutele de învățământ superior, profesorii ne numeau colegi și intram odată cu ei prin intrarea principală din cadrul facultăților.
      Școlile decad vizibil, învățătorii sunt debusolați, lipsa unei morale pedagogice îi face absenți în fața dorințelor unor copii care au început să învețe de pe internet.
      Învățătorii încă se cred stăpâni în școlile care nu le-au aparținut niciodată, și toate acestea pentru că nu au salariile pe care și le doresc? Noroc pentru ei că au intrarea pricipală, este a lor, numai a lor, mai mult chiar; este lumea lor.

Domnul profesor (juisarea)

Dacă a primit ceva de la viaţă, în plinătatea ei, asta a fost juisarea. Acum la bătrâneţe, domnul profesor o exersează cel mai bine. Experienţa în final tot îşi spune cuvântul; prin juisare inima lui bolnavă bate mai tinereşte, imaginaţia o forţează prin amintire.
Domnul profesor a scris şi cărţi pentru copii, bune sau rele, cu mai multe poze sau în proză, dar atunci era tânăr şi asta îl mâhneşte cel mai mult, nu numai tinereţea, ci neînţelegerea ei, neînţelegerea propriilor versuri scrise atunci în tinereţe pentru copii. Acum la pensie ar cam mai fura ceva tinereţe, dar cum? Cum să devină un "hoţ de tinereţe" dacă nu prin juisare? -elegant cineva scria "hoţ de frumuseţe".
Vremurile cu bătutul la maşină s-au dus, acum degetele nu l-ar ajuta deloc, norocul a venit cu internetul. Numai că domnul profesor nu se prea pricepe la tehnică, dar în ambiţia lui o face şi pe asta, chiar scrie la două trei cotidiene din capitală, apare în faţă, este băgat în seamă şi pentru un moment uită de juisare, are orgoliu acum.
Când l-au dat afară, tinerii, cred că l-au bănuit, l-au hăituit şi atunci a plecat.
Acum prin minunate identităţi false domnul profesor a apărut pe internet şi juisează maxim, fură, chiuie şi doarme puţin.
Blogosfera este minunată, -nici nu se putea mai bine- ca această decrepitudine majoră să nu meargă totuşi înainte. În democraţie doar sunt cei mai mulţi hoţi. În schimb aici avem aceşti "hoţi de tinereţe", babe sfătoase.

În încheiere trebuie să scriu că domnul profesor este gelos pe domnul Sorokin, pe acest inginer rus de mine. Este gelos că acesta scrie genial şi el n-a putut niciodată, mai mult când a aflat că are soţie şi copii cu care locuieşte într-un bloc turn din Moscova, a făcut spume.
Domnul profesor nu crede decât în valorile în care a fost educat, cu cele noi juisează, dar se şi enervează când acest ultim joc nu-i prea iese, când este bănuit i se face frică.

Domnule profesor,

merită să vedeţi ceea ce am postat pe Youtube, ţine 2 minute, pentru a fi înţeles mai uşor
dealtfel toate aceste postări însoţite de clipuri mai spun ceva şi printre imagini

Toate orele de la şcoală au fost însoţite de un profund respect faţă de profesori.
Începând cu şcoala primară, la vederea unui profesor pe stradă mă cuprindea o ruşine pe care nu puteam să mi-o ascund -aşa erau vremurile-, mai târziu la liceu fugeam, alergam ca să nu mă vadă, nu ştiu de ce preferam să nu-i mai văd în timpul meu liber.
Nimeni nu mi-a explicat nimic în favoarea unei educaţii externe şcolii -meditaţiile-, care erau obligatorii, care erau necesare, care erau la modă şi sunt şi acum.
Mă săturasem de lecţii, mă săturasem de morala şcolară, mai mult sau mai puţin bună, mă cam săturasem şi de profesori, dar eu nu ştiam asta.
Mult mai târziu, m-am întâlnit cu un unchi de-al meu, tot profesor -aşa a fost să fie- şi-a început să-mi de-a lecţii în afara programului său şcolar, mie. Că am rămas blocat, că era disambigu, crezându-mă unul din studenţii lui cu caş la gură ar fi fost doar o scaldă, dar ar fi vrut să-l şi aprob, să dau măcar din ochi, dacă nu din cap.
Oricum de atunci am început să-i văd pe aceşti profesori peste tot, obsedat fiind poate de amploarea pe care a luat-o fenomenul.
Când am intrat pe net, am crezut că am scăpat de ei, dar se strecoară în comentarii, cu sfaturi băbeşti, care nu fac altceva decât să ne transmită boala lor, aplecarea şi frustrarea şi în neînţelegerea viului tânăr ar cam lua o mie şi una de identităţi.
Domnule profesor aş cam citi, mă lăsaţi?! Nu-mi daţi idei, nu mă răstălmăciţi.
"-Programa şcolară?!"
"-Ooo este adevărat, n-am citit nimic de acolo, mi-a scăpat, voi fi mai bun cu bunăvoinţa dumneavoastră!"

Dar nu vreau să rămân aici, cei bătrâni îşi văd deja moartea în oglindă, în baie -eu, este adevărat o văd în oglinda retrovizoare, în viteză. Finalul este aproape pentru ei, indescriptibil pentru mine, pot oricând să iau parte la finalul lor, ar fi în natura lucrurilor deseori în acel mers aerian al păsărilor migratoare.

În parte se întâmplă ca lucrurile să se mai amestece, să devină mai vivace, şi ca profesori să avem specimene tinere, cu voinţă, cu atac.
"Fără scrupule!" spunea un corporatist.
Din păcate aici nu discutăm de programă, de orar, de timp, ei lucrează cu cartelă: "anytime, anywhere".
În limita banilor cheltuiţi, ai chiriei neplătite aceşti tineri devin profesori, existenţa lor legată numai de "valoare" îi face viteji, eroi ai unei societăţi de consum şi aici cred că plagiez deja.
Două lucruri au aceşti "profesori": viteza şi preatinereţea, unul din ele va ceda repede în faţa celuilalt.

Spre Olimpiadă

Profesorul avea peste cincizeci de ani, nu-şi arăta vârsta, nu-şi arăta emoţiile, avea doar un rictus al feţei căpătat se pare în urma unei tragedii. Uneori, când se enerva, colţul drept al gurii tremura alternând expresia feţei de la râs la plâns, în rest rictusul crea doar o asimetrie cu care te puteai obişnui. Acum printr-un salt uşor intră în barcă, în caiacul de viteză, îşi potrivi vâslele, eliberă scaunul mobil şi împinse picioarele înainte; se depărtă încet de debarcader. Când lăsă uşor vâslele, ca nişte aripi, se întoarse uşor cu capul în spate şi comandă; "Calcă tare, calcă..." În spatele lui elevul-sportiv îl imita în gesturi; înecă brusc vâslele în adânc şi ţâşni pe lângă profesor; câţiva stropi de apă loviră faţa acestuia. Pe mal ciori speriate porniră şi ele.
Pe canal apa era tulbure, plouase cu o zi înainte. Soarele încerca să fie cald. O primăvară târzie îşi făcea locul nu numai în natură, dar şi în inimile oamenilor. Aceştia parcă adormiţi de-o iarnă lungă, reuşeau cu greu să intre în acest orar al renaşterii, sărbătorile pascale trecuseră şi ele.
În faţă, pe apă plutea umbra unui pod, odată ajuns sub acesta, răcoarea din umbră încordă muşchiul şi rictusul învie. Mai departe în soare, în contra-lumină, elevul arunca litri de apă în stânga şi dreapta prin lopeţile sale: "Cam dezordonat", dar gândurile profesorului nu se opriră numai aici, ele parcurseră timpul viitor ajungând la olimpiadă: acolo unde scopul întrecea visul.
Apa se înnodă în jurul vâslei oprind-o din zborul ei subacvatic, antebraţul se opune, efortul unitar al trupului răzbate şi în spate rămân zece metrii uzi. Un siaj subţire este dovada efortului, când acesta dispare în faţa lui se naşte altul. Caiacele sunt acum unul lângă altul, încă nu au acelaşi ritm. Profesorul zbiară. Elevul, din cauza ruliului scaunului mobil, al zgomotului apei, al efortului surd nu-l aude, dar pricepe că acesta urlă. Nici nu se întoarce măcar, nici nu se gândeşte la asta, nici nu mai suflă.
În faţa lui ajunge profesorul. Scurt; un metru, doi, se depărtează. Ajunge la celălalt pod, ceea ce-l demoralizează pe puşti. Dar nu mai merge înaintea lui, trage la mal, urcă repede pe plăcile de beton şi apucă un megafon aflat acolo undeva ascuns, acum să te ţii:
"Calcă tare, calcă..."
Trecătorii de pe pod se opriră, semafoarele schimbară culoarea şi zgomotul maşinilor amplificau starea de nelinişte a elevului, dar el trecuse deja pe sub pod. Singur acum el gândi mai simplu: "Ce are cu mine?"
Pe pod lucrurile se petrecură astfel; profesorul desfăcu lacătul unui lanţ ce ţinea o bicicletă, se strecură printre pietoni cu aceasta şi traversând strada ajunse pe aleea ce însoţea canalul, acum întindea lanţul pentru a-şi ajunge elevul. Un fluier se ivi în gura lui şi rictusul nervos era ajutat; îl apăsă mai tare. Trilul ajunse repede la urechea elevului şi acesta vrând-nevrând intră în ritmul acestuia."Calc, calc.., bine, bine, numai nu mai fluiera."
Pe mal, paralel sau în unghiul pe care aleea îl alegea să-l facă cu canalul, profesorul pedala în faţa caiacului în care elevul asuda, vâslea şi mai puţin gândea: "Când au să se termine astea, am să beau o bere!"
Fluierul alerta toate vieţuitoarele de pe mal: broaştele nervoase, pisicile şi câinii ascunşi prin boscheţi, beţivii ce se întorceau de pe-o parte pe alta, nostalgicii de pe bănci, poate la fel ca neliniştiţii de pe peluză şi trecerea ciclistului, ca o lanternă-n noapte anunţa începutul unei zile noi; era ora opt dimineaţa. Ceasul Catedralei Metropolitane se încordă şi în urma unor secunde de respiro începu cu clopotele aliate timpului său; ştiţi, prima dată patru sunete grele pentru cele patru sferturi, apoi cele opt vesele, pentru începutul zilei.
Într-un ultim efort, cu câteva sute de metrii în faţa elevului său, profesorul aruncă bicicleta într-un tufiş şi cu mişcări repezi demne de un evadat ce se leapădă de zeghe, se dezbrăcă şi se aruncă în apa rece, tulbure şi anostă a canalului. Rapid ca şi când nimic nu se mai putea întâmpla elevul realiză lipsa sunetului, a ritmului ce îi echilibra balansul, a bicicletei de pe mal, a profesorului. În faţa lui, în apă un trup de om ce părea că nu ştie să înoate agita mâini şi striga. Începu să-l asculte:
"Calcă tare, calcă..."
Absurd ca profesorul să ajungă în apă şi lipsit de talent nautic să se agite aşa, absurd ca elevul să-şi dea seama la ce se petrece şi pentru asta trecu razant pe lângă profesor. Nici vâsla în tăişul ei şi nici apa în presiunea ei, poate doar aerul propulsat zgârie faţa, obrazul sau acea comisură a gurii.
"Aş vrea ca el să fie în locul meu!" gândi elevul.
"Aş vrea ca eu să fiu în locul lui!" gândi profesorul, care zgâriat, simţea sângele în gură.
Nimeni nu poate să facă o adevărată dreptate în lumea asta, în cazul celor doi s-a încercat şi pentru un timp, profesorul deveni elev şi elevul intră în trupul profesorului. Dacă asta a însemnat ceva pentru umanitate nimeni nu ne poate spune, în schimb cei doi s-au simţit foarte bine o perioadă de timp în gazdele lor.
Cuprins de această euforie a tinereţii, uzura rulmenţilor nu însemna nimic pe lângă trombele de apă; miile de litri ce stropeau trecătorii şi autobuzele în staţii. Lumea se aduna ca la înec ca să vadă vedeta rapidă. Pe pod se adunau toţi studenţii chiulangi să facă poze şi să pună pe blogurile lor siajul adânc al acestui dintr-o dată devenit mare sportiv. Logica lor le spunea că este nevoie.
Veni în final şi Olimpiada, şi începutul fastuos; plimbatul şi defilatul, aplauze însoţite de pauze, unele politice, altele idilice, dar când sportivii s-au împrăştiat la casele lor lucrurile astea de început s-au uitat.
Veni ziua de calificări la caiac. Trecu ziua de calificări la caiac.
Veni ziua de finală la caiac. Şi când să treacă ziua de finală la caiac, cine este pe podium, cine este pe locul întâi? Cine leşină brusc la vederea medaliei de aur şi cine moarte subit de atac de cord în urma efortului parcurs?
Dacă elevul nostru a avut o viaţă scurtă, aceasta este de înţeles. Aceasta i-a fost acordată profesorului în urma tragediei personale; faptul că a reuşit nu ne spune nimic, doar că putem spera până în ultima clipă ca tot efortul nostru de-o viaţă să se vadă.