Golful meu

Dacă ajunge atât?

Dincolo de

Katakolo, Greece

La înțelegere cu norii, peninsula a început să mănânce linia orizontului, ca mai târziu dincolo de să nu mai existe și toată lumea să se termine brusc în această încercuire. Auzind asta am început să râd, gândindu-mă că mie atât s-ar putea să-mi ajungă.

Mersul pe apă

Peninsula Katakolo, Peloponez, Grecia

Obținem tot. În felul în care vedem lucrurile, este mai ușor să mergem deasupra solului, decât pe el. Scriitorii reușesc asta, povestitorii, barzii, cântăreții și dacă vreți; poeții. Totul este suplu, înalt și versificabil. Asemenea unei religii, oamenii nu ating pământul, ei fiind păsări.

Apropierea o trădează, soarele apune, umbrele lungi și întrerupte; ne aflăm în aer. Cineva merge pe ape. Toată lumea merge pe ape. Dorințele noastre merg pe ape.

Cei care scriu, rectifică substanțial întregul parcurs intelectual. Puțini dintre ei au căderea necesară de a se trăda. Aici scriu mai ales de cei ai noștri, de cei români. Romanele noastre sunt pline de sărăcie în timp ce cei le-au scriu se scufundă în bogăție. Valabil și pentru prezent.

Se vinde ceea ce reprezintă anatema. Nimic optimist, nimic evaluat la gaura cheii. Se scrie pentru cei de la 1907, acolo suntem, la Zola și mina (deținuții), Hugo și mizerabilii (tot deținuții). România este plină de deținuți. Așa și este.

Acum eu vreau să vă arăt generația de mâine, cea care merge pe ape. Nu așa a vrut și Hristos, și ce-a ieșit, opulenții preoți de 22 de milioane de euro primite anul acesta de la guvern.

Eu vreau sacralizarea educației, nu religiozitatea sau ortodoxismul ei. Sunt destui profesori care mă citesc și n-au curajul acesta, de a impune o conduită morală a spiritului elevilor, de aici chiar pierderea lor.

Să vrei curajul să-i asculți pe copiii care îți povestesc fricile lor. Aceia sunt copiii ce merg pe ape.

Valul crepuscular

Letrina beach, Katakolo, Pirgos, Peloponesse, Greece

Ultimele raze solare devin tangente, ce mai scapă apoi prin refracție, devin crepusculare.
Sus, foarte sus, norii încă mai văd soarele, dar și lumina lor, chiar reflectată acum, face parte din zona crepusculară, aici este tot farmecul acestei secvențe scurte din zi -scriu eu.

Valul scapă peste nisipul închis la culoare tone de apă, în urma lui, o peliculă atrage cerul, durează foarte puțin și schema aceasta se repetă aproape la fiecare val. Între timp cerul devine din ce în mai închis și marea din ce în ce mai furioasă.

„Ai scăpat și de data asta!” mugește parcă valul dând glas mării geloase pe lumina solară.

Valul rotund

Pe plaja spre Peninsula Katakolo, Elea, Grecia

Cu valul în față, restul panoramei fuge înainte, se îndepărtează, astfel că valul devine arc de cerc,  un val născut din rotund.
În spate, înaintând în mare, este peninsula care adăpostește, la fel ca în antichitate, un loc bun și retras pentru acostare. De aici și până la Olympia sunt în jur de 30 de kilometri.
Printr-un ochean ce intră lumina rătăcită timp de două mii și ceva de ani, văd triremele ce plutesc lin. Începe Olimpiada, vin sportivi chiar și din peninsula Iberică, din Africa, din Italia, din Ionia; nici cei din Creta nu lipsesc, sau din Macedonia.
Agitația este însoțită de marșuri sacre, de lumini, de cântece. Într-o zi, cortegiul ajunge la Olympia. În fața Heraionului (Templul Herei) lumea privește în sus. Pe acoperiș, un akroterion are forma unui imens disc solar, ceva rotund, încastrat, neuitat.