sâmbătă, 3 august 2013

Lăcomia - sora mică a crimei

Aulus Vitellius
http://www.peterpaulrubens.org/Vitellius-large.html


Suetonius Tranquillus scribere:

≪Era un om corect și priceput, dar și-a pierdut reputația prin dragostea pentru o libertă, a cărei salivă amestecată cu miere o folosea nu pe ascuns și rar, ci zilnic și în văzul lumii, ca leac pentru traheea arteră și pentru gît.

Tot el, cu un minunat talent de lingușire, a introdus cel dintâi adorarea lui Caius Caesar (Caligula) ca un zeu:  cînd s-a întors din Syria n-a îndrăznit să se apropie de el decît cu capul acoperit, dîndu-i ocol și căzîndu-i la picioare.

Ca să nu-i scape nici un mijloc de a fi în bune relații cu Claudius, care era robit soțiilor și liberților, a cerut Messalinei, ca o mare favoare, să-i dea picioarele s-o descalțe și scoțînd coturnul din piciorul drept, l-a dus de cîteva ori între togă și tunică și l-a sărutat.
[...]
Și-a petrecut copilăria și prima tinerețe la Caprea, între prostituatele lui Tiberius, și a fost el însuși totdeauna stigmatizat cu porecla de Spintria (om desfrînat, pederast, nota trad.) și socotit, prin grațiile corpului, începutul îmbogățirii tatălui său.

IV Și în anii următori se pătă cu toate infamiile, păstrîndu-și rangul cel mai însemnat la curte. Fu prietenul lui Caius Caligula, pentru talentul său de a conduce carul la alergări, și al lui Claudius pentru știința jocului cu zaruri. El fu însă mai simpatizat de Nero, nu numai din pricina acelorași calități, ci și din a unui serviciu particular. Pe cînd prezida jocurile neroniene, văzînd că împăratul, doritor să participe la concursul cu chitara, nu îndrăznea totuși să se prezinte, cu toate insistențele mulțimii, el l-a chemat înapoi pe cînd ieșea din teatru și, ca și cum ar fi fost delegat de poporul care stăruia, l-a rugat să cînte.
[...]
Se știe bine că n-avea bani de drum (când a fost trimis în Germania inferioară nota explicativă) și era îngropat în datorii atît de mari, încît soția și copii, pe care îi lăsa la Roma, îi ascunse într-o mansardă închiriată și închirie altora casa sa pentru restul anului, iar pentru cheltuielile drumului puse amanet o perlă mare, scoasă din urechea mamei sale. De mulțimea creditorilor care îl așteptau ți îl opreau în drum, - între aceștia, locuitorii din Sinuessa și Formii, ale căror venituri publice le sustrăsese - n-a scăpat decît terorizîndu-i prin acuzații de calomnie.
[...]
XIII Era mai cu seamă rob stomacului, și dedat cruzimii. Lua totdeauna trei, cîteodată patru mese pe zi: gustarea, prînzul, masa de seară și mesele orgiilor de noapte, făcînd față la toate cu ușurință, prin obiceiul de a vomita. El se invita în aceeași zi la diverse persoane și fiecare masă nu costa gazda mai puțin de patru sute de mii de sesterți. Cea mai faimoasă fu masa pe care i-o dădu fratelui său la sosirea din Asia și la care, se spune, s-au servit 2000 din cei mai aleși pești și 7000 păsări. El însă a depășit această masă la inaugurarea unei tăvi pe care, din cauza mărimii enorme, o numeau mereu scutul Minervei, egida protectoare a orașului. În această tavă amesteca ficați de nisetru, creieri de fazani și păuni, limbi de flamingi, lapți de mrene, căutate de corăbieri și trireme cu sîrg de la Parția pînă la strîmtorile Hispaniei. Acest omu cu poftă de mîncare nu numai nemăsurată, dar care îl stăpînea în orice moment și într-o formă dezgustătoare, nu se putea înfrîna nici la sacrificii sau pe drum. Ajungea să mănînce măruntaiele de pe altare și prăjiturile scoase atunci din foc, iar în cîrciunile de lîngă drumuri înfuleca bucate ce abureau încă și chiar resturi mîncate pe jumătate cu o zi înainte.

XIV Gata să trimită la moarte sau la chinuri pe oricine și pentru orice motiv, a ucis bărbați nobili, prieteni și tovarăși, pe care îi atrăgea prin lingușiri, ca să împartă imperiul cu ei. Pe primul l-a omorît chiar cu mîna lui, dîndu-i otravă într-un pahar cu apă rece, pe care acela o ceruse fiind apucat de friguri. N-a cruțat aproape pe niciunul dintre cămătarii, debitorii și perceptorii care-i ceruseră odată la Roma datoria, sau pe drum plata cheltuielilor de transport. Dintre aceștia, pe unul l-a trimis la execuție chiar pe cînd îl saluta, dar îndată la rechemat și pe cînd toți îi lăudau mila, el a poruncit să fie omorît în fața lui, zicînd că vrea să-și hrănească ochii. Unuia i-a adăugat la pedeapsă pe cei doi fii, care încercaseră să-l roage pentru tatăl lor. Pe un cavaler roman, care striga pe cînd era tîrît la pedeapsă „Ești moștenitorul meu”, îl forță să-i arate tablele testamentului și cînd citi că împreună cu el este înscris ca moștenitor și libertul cavalerului, porunci să fie sugrumat împreună cu libertul. Omorî de asemenea cîțiva din plebei numai din pricină că aceștia criticaseră pe față partidul venet, presupunînd că au îndrăznit acest lucru din dispreț pentru el și în speranța unei apropiate revolte.
[...]
A fost bănuit de asemnea și de moartea mamei sale, căreia ar fi oprit să i dea hrană sub pretextul că e bolnavă, determinat fiind la această crimă de o prezicătoare Catta, pe care o considera ca un oracol și care îi prezise că va avea o domnie puternică și de lungă durată, dacă va supraviețui mamei sale. Alții spun că mama lui, din scîrbă față de cele ce se petreceau sub ochii ei și de frica celor ce o amenințau, obținuse otravă de la fiul ei, fără greutate.

XV  În a opta lună a domniei sale, armatele celor două Moesii, ale Panonniei și cele de peste mare, ale Iudeii și Syriei se revoltaseră și juraseră credință lui Vespasianus, o parte în absență, alta în prezența acestuia. Atunci, ca să rețină simpatia și devotamentul celorlalți cetățeni, nu puse nici o margine dărniciilor sale publice sau particulare.
Făcu o recrutare la Roma promițînd nu numai concedii după victorie, dar și avantajele veteranilor și acelor care își făcuseră serviciul legal.
[...]
XVI Convinse senatori să trimită deputați cu fecioare vestale, ca să ceară pace, sau cel puțin un interval de timp pentru a delibera. A doua zi, pe cînd aștepta răspunsul i s-a anunțat printr-un cercetaș că dușmanul se apropie. La această veste, el se retrase într-o lectică, numai cu doi însoțitori, un brutar și un bucătar, și ajunse pe Aventin, în casa părintească, pentru ca de aici să fugă în campania. Îndată aflînd printr-un zvon vag și nesigur că pacea s-ar fi obținut, se lăsă să fie dus în palat. Deoarece aci găsi totul pustiu, iar cei care erau cu el se făcură nevăzuți, se încinse cu un brîu plin de aur și fugi în celula portarului, legînd un cîine înaintea ușilor și baricadîndu-se cu un pat și cu o saltea.

XV Primii soldați ai armatei dușmane însă pătrunseră în palat și, neieșindu-le nimeni înainte, scotociră fiecare colț, după cum se întîmplă în asemenea împrejurări, pînă cînd îl scoaseră din ascunzătoare și întrebîndu-l cine este, căci nu-l cunoșteau, și dacă știe unde este Vitellius, caută să scape de ei prin minciuni. Apoi, fiind recunoscut, nu încetă să se roage, ca și cum ar avea să dezvăluie ceva care privește viața lui Vespasianus, cerînd ca pînă atunci să-l păzească sau să-l pună în închisoare. În cele din urmă însă, îl legaseră cu mâinile la spate, îi aruncară un lanț de gît, îi rupseră veșmintele, lasîndu-l pe jumătate gol, îl tîrîră în for cu multe batjocori în fapte și în vorbe, pe întreaga cale sacră, trăgîndu-i de păr capul îndărăt, cum se obișnuiește la criminali. Ba chiar îi ridicau bărbia cu vîrful unei săbii, ca să nu lase capul în jos și să fie văzut de toți. Unii aruncau în el cu noroi și murdării, alții îl apostrofau cu epitetul de mîncău și incendiator. O parte a poporului îi reproșa chiar defectele corpului (căci era de o statură enormă, avea fața roșie de cele mai multe ori din cauza vinului, pîntecele gras, un picior cam paralizat, fiind lovit la alergări pe cînd ajuta pe Caius Caligula la conducerea carului). În sfîrșit fu omorît lîngă scările Gemoniei, sfîșiat în bucățele și de aici tîrît în Tibru cu un cîrlig.
[...]

Gemoniile. Cuvîntul pare a deriva din gemitus - gemăt. Era o scară cu două rampe, care se înălța în for. Pe treptele ei se expuneau cadavrele celor condamnați la moarte prin spînzurătoare. Cadavrele erau expuse pînă ce magistratul da ordin să fie aruncate în Tibru. (nota trad.)
 ≫

C. Suetonius Tranquillius, Doisprezece cezari, ed. Științifică, 1958, 300-309.

2 comentarii:

  1. mesmeea cuttita4 august 2013, 12:02

    sunt mereu lacoma dupa insulele grecesti :) ce este de facut?! :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. Vă doresc un naufragiu, să alegem Sporadele, pe plajele de la Skiathos!
    :)

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc