 |
| Fotografie în ploaie |
Când m-a născut mama,
Țara trecea în industrial.
Viața mea a ținut de industrie,
Și a ținut și de instrucție.
Când eram copil,
Țara mea dorea să fie o mare industrie.
Peste tot coșuri de fum, tiptil,
Omul devenea o funcție.
Atunci omul era o mare necunoscută,
Într-o enormă ecuație,
A cărei felație,
Dădea o societate-n derută.
Astăzi omul este un fum,
Ce trece prin coș,
Nu mai devine moș,
Devine nebun.
E omul o nebunie în proces, cum spui, şi mai mereu un ghem de nervi cu nostalgia seninătăţii de cândva.
RăspundețiȘtergereDar poate fi, pentru că pomeneai de fum, şi al speranţei resuscitate din cenuşă. Aş vrea să o cred.
Kafka frate!
RăspundețiȘtergere