Despre limbajul artistic

^{Tatlin's Tower, 1917}

Nichita Stănescu

III

      - Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sînt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sînt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucîtva cu plantele, ele sînt chiar plante. Au un fel de a trăi al lor, cînd libere zboară prin aer ca păsările, cînd trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, limba, cu dinţii, cu buzele.

      Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vînătoare, hăituiesc sau sînt hîituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămînţează cel mai fertil pămînt arabil al lumii, creierul uman.

      Cuvintele sînt animale şi plante abstracte. ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pămîntesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.

      O, dar ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine ! Desigur, şi populaţia lumii abstracte are dreptul de  a fin în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină "însinele" pe zona naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină "însinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plămînii lui verzi sînt la vedere, dar radăcina îi este în pămînt. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sînt aidoma copacilor, sînt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergînd pe limbile vorbitoare. Ele sînt asemenea vînatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gînditorilor care le refuză iluzia sonoră.

      Atunci îşi cedează starea lor de animal abstract şi se întorc în starea lor de plantă abstractă şi din nou se însămînţează în creierul născuţilor şi, uneori, şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar cuvintele şi lumea lor sînt puternice. Odată am avut o revelaţie; se făcea că trupul mi se transformă treptat-treptat în cuvinte. Se făcea că însuşi trupul meu apăruse dintr-o teribilă goană a luminii : alergau atomii după atomi, se izbeau între ei cu o izbitură atît de tare, încît unul în altul intrau şi nu mai puteau să se deslipească.

      Alergau moleculele în nebună goană spre viitor, şi se izbeau între ele din lipsă de loc, căci viitorul e numai o fîşie şi numai pe ea se poate alerga.

      Alergau celulele pînă când se transformau în plante. Plantele se înghesuiau între ele pînă când deveneau de carne. Carnea se sprijinea atît de puternic de ea însăşi, încît interiorul ei devenea os. Alergau animale atât de înghesuite între unul într-altul, pînă cînd vîrful alergării lor deveni maimuţă şi maimuţa era om. Se făcea că oamenii alergau pînă cînd se schimbau în cuvinte, şi, oh, puternicele cuvinte, la rîndul lor, alergau născînd idei.

      Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, de la cel artificial, la cel abstract.

      Cuvintele şi lumea sînt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc idei, pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lumii.

      Mă gîndeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă gîndesc la o fiziologie a cuvintelor. Mîine mă voi gîndi la o gramatică a lor.

      Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sînt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sînt organizate în gîndirea în imagini şi în gîndirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gîndirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.

      Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sînt mai aspre, mai independente, se orînduiesc numai aşa cum vor ele, după legile lor intime, şi noi trebuie să le acceptăm. pentru că ele au în primul rînd ca ideal adevărul. Gîndirea în imagini, luîndu-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gîndirea caniculară a copilăriei şi a adolescenţei. Gîndirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vîrsta înţelepciunii, peste ştiinţă.

      Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de gîndire.

      Ce se pierde ? Se pierde diferenţa specifică, acel "nu ştiu ce" dintre gîndirea în imagini şi cea noţională, acel "nu ştiu ce" care formează materia pură a limbajului artistic.

      Lumea cuvintelor se subsumează artelor şi ştiinţelor. Artele şi ştiinţele sînt forme superioare ale comunicării umane în ceea ce are ea mai abstract. Cuvintele sînt fiinţe vii, nu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat. (sublinierea "prin bold" îmi aparţine)

      Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imaginaţia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, ce a de formă tactilă sculptura.

      Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a gândirii în imagini. Ea mi se pare cea mai apropiată de esenţa abstractă a cuvintelor. De aceea poate că şi sînt atât de îndrăgostit de poezie

1982
_______________________________________________
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.190-193

imagine by:
http://deeplysuperficialcreatures.blogspot.com/2009/09/lart-pour-lart.html