Lalele înainte de

Viața scurtă pe care am trăit-o până acum, m-a bucurat cu toate trezirile de care am avut parte. Una dintre ele, și pe care am auzit-o doar de mic copil, dar n-am înțeles-o atunci; a fost identificarea cu cineva, cu o persoană, cu un om, cu un sfânt chiar. Exemplu comparativ venea să însuflețească eu-l tău, acea stare (impersonală) dar binefăcătoare celor din jur că tu poți face, poți simți, poți fi ca cel pomenit în exemplu. Începând de pe casa scărilor, când părinții mă dojeneau că nu pot fi ca vărul (meu) de cuminte, de ascultător, de voluntar, până la biserica satului bunicilor mei, unde preotul spunea (nu numai mie, ci întregii adunări) că trebuie să ne identificăm cu Isus. Identificarea cu văru' căzu repede, când vărul nu era se uitau repede faptele, și prezentul lua loc repede trecutului imediat. În schimb cu Isus am avut mari probleme. Dar anii treceau și pe popă îl auzeam din ce în ce mai rar (numai la bunici mergeam la biserică), eu am crescut, nu mai dădeam nici pe la bunici, așa că totul părea uitat.


Citind în adolescență La răsărit de Eden de John Steinbeck, cartea m-a cutremurat aproape de final, acolo unde se pomenește de cuvântul timshel - sigur acum îmi este mai ușor să scriu după ce toate au fost explicate. Cuvântul în ebraică dă un sens compus, din care, poate cel mai probabil și mai ușor de înțeles ar fi: "tu îl poţi stăpâni". Fiind vorba de V.T. (Vechiul Testament), automat posesia unei stări impersonale, dovedită de alții îmi reveni... fiți ca Isus, îmi răsună și acum în urechi dorința (neînțeleasă pentru mine) a preotului.


Personalitatea mea nefiind cristalizată, vârsta naivă nu-mi arăta mare lucru, reușeam să mă retrag în vis visând la eroi, la cei din cărțile de istorie, la cei din mituri, din povești. Această formă de identificare îmi făcea bine, sau poate era doar somnul. În mintea mea de atunci imaginea lui Herakles (Hercules), era cea mai dorită, puțin mai târziu deja Achilleus (Ahile) începea să vină mult mai aproape de eposul meu visător.


Eram oarecum frustrat de un alt erou, nu înțelegeam clar de ce Homer i-a dedicat ceea ce a făcut la fel eroilor ahei, dar și troieni, prin Iliada. Odisea citită chiar de mai multe ori îmi ascundea mult mai multe necunoscute decât Noul Testament.


Omul, fiecare, bărbat sau femeie, se identifică mult mai bine cu Odiseu (Ulise) decât cu oricare personaj, fie el real sau imaginar. Omul în toate căutările sale, în toate peregrinările și dorințele -cele mai aprige, face o mare călătorie, este viața sa, cu bune și cu rele, cu greșeli chiar. Toți la sfârșit vor limanul, locul unde să se retragă -cimitirul elefanților, locul visat, acolo, chiar dacă numai o clipă se întâmplă ceea ce se dorește, viața nu s-a trăit degeaba.


Desigur că Odisea este o călătorie atât de reală în spiritul ei, încât numai imaginarul lui Homer a salvat-o de la monotonie și clasicism. Odisea nu este clasică, este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. De aceea, mari scriitori și mari învățați s-au întors la cel mai dubios erou al tuturor legendelor, Ulise.


Am citit că Romulus, dorind să se impună în fața unei aristocrații nou formate, a fost asasinat chiar în public și pentru ca asasinatul să nu fie răzbunat de plebe, s-a instituit repede fenomenul prin care Romulus a fost ridicat în ceruri, iar marele Jupiter l-a primit. Prefer prin acest exemplu, căutările și dorințele istețului și greu încercatului Ulise.


Lalele nu s-au deschis încă, dar știu că toate sunt roșii!

Familia Rockefeller: aici am dat cu banul - Stoa lui Attalos

Lăsând la o parte criza financiară și umană prin care trece Grecia astăzi -nefiind singura criză și nici cea mai mare, o știre ce ține doar de interesul celor ce sunt plimbăreți (peripatetici) va deschide spațiul acestora. Adică, se vor plimba și la etaj în acest spațiu antic reconstituit definit drept Stoa lui Attalos, ori termenul de stoa, tocmai de la ideea de mers, de discuție, de preumblare vine, sau de preambul al unor discuții ce vor deveni interesante, sau, aprige.
http://www.ekathimerini.com/4dcgi/_w_articles_wsite4_1_26/03/2012_434797


Istoria acestui spațiu se întinde pe milenii, dar, mai presus de istorie intervine banul; banul chiar schimbă istoria sau dimpotrivă, o leagă de realitatea cunoașterii posibile, dovedită datorită paralelismului surselor. Astfel, printr-o generoasă donație, a devenit posibilă, renașterea unei părți ce făcea parte din marea agora din Athina (Atena).

Coloanele ce susțineau tavanul arătau așa:

Locul ne apare ca o terasă de marmură, în spate, pătrundem în muzeu. Se intră pe o parte și se iese pe cealaltă, ca la un autobuz, călătoria pe care o faci îți amintește de o lume ce a dispărut. Amănuntele îți îmbogățesc viața, prea multe devin obositoare, timpul nu stă pe loc și nu le poți reține pe toate, de aceea merită o plimbare. Ieși afară, te plimbi printre statui și iar intri în muzeu, încă o dată.

A fost numai parterul, anul acesta în luna mai se deschide și etajul. Toate acestea într-un timp ce pare prea lung, reconstituirea a început acum șaizeci de ani, ori omul trăiește prea puțin, ori istoria sa a ajuns prea lungă. Să pierzi câteva ore bune ca să te plimbi doar pentru a vedea, atât.

Lalele virgine

Mesajul ascuns pe care ți-l transmite virginitatea, ține de educație, mentalitate sau de morală. Și religia s-a amestecat în acest mesaj, redecorându-l cu minuni, cu fapte care nu s-ar fi întâmplat dacă subiectul nu era virgin, genul feminin; virgină.


Lalele care se deschid prima dată, nu reușesc că atingă deschiderea plenară decât după câteva zile, astfel laleaua, se deschide și se închide cam de cincisprezece de ori, poate mai puțin, poate mai mult, factorii ce influențează acest ciclu sunt multipli.


Urmăresc de două-trei zile un grup de lalele pregătite pentru explozia colorată, astăzi sigur nu se mai deschid, soarele a trecut de zenit. Ploaia de azi-noapte le-a prins deosebit de bine și trupul lor subțire s-a întărit, albul-gălbui apropiat de sol s-a înverzit. Acum soarele le încălzește interiorul, căldură necesară pe timpul nopții.


Aștept ziua de mâine.

Un țap în stânci

Căderea lui Acteon

Figurația pe care realitatea o face ochiului se cheamă imaginație. Astfel iau naștere, în proporție covârșitoare, superstițiile, închipuirile -de tot felul, și mai târziu un pic, povestea, legenda, mitul.


Noaptea de primăvară a venit însoțită de zgomotele norilor încărcați electric, lumina atmosferică se perindă deasupra orașului. În mintea mea, fulgerul însoțit de trăznet, mă întoarce departe în trecut, deja îmi închipui Ciclopii făurind aceste arme, iar pe Zeus aruncând cu ele în Titani.


Am primit, fără să vreau, o viziune din lumea de atunci, atunci când Moartea se bucura de năzdrăvăniile zeilor, se plimba prin Ateliere, alături de cei ce supravegheau apariția marilor arme.

sursă necunoscută, primesc link-uri către autor

Furnicile; ca oamenii

Oamenii, asemeni furnicilor, adună tot, culeg tot, ignoră cantitatea, calitatea.
Oamenii înghit tot, strică tot; spre deosebire de furnici, care aleg, care triază, care văd înaintea de intrarea în mușuroi. Priviți cu atenție cum spinii nu au ce căuta în casă, cum spicele lipsite de fruct sunt aruncate, cum ceea ce este nefolositor este oprit în final în a intra.
Oamenii strâng -proastă comparație pentru cei ce zic că strâng ca furnicile, să te compari cu natura? tu om lipsit deja de ea; proastă comparație.


Muzica? o capodoperă!

Doi miei cu adevarat albi nu se găsesc niciodată

Panou publicitar dintr-o bijuterie renumită
de lângă Acropole, Athina

≪Numele meu este Silicos. Tatăl meu se numește Hifion, iar mama Hiperina. Am fost pe vremuri cetățean al orașului Cnidos, iată de ce numele meu întreg sună așa : Silicos al lui Hifion, Cnidianul. Poate că e exagerat să mă prezint astfel eu, libertinul infirm, care mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții în casa lui Pericle al lui Xantip, îndeplinind cele mai ciudate însărcinări și alergînd tot timpul de colo pînă colo ca să satisfac capriciile stăpînului meu Alcibiade.≫


Așa începe romanul istoric al lui Anghelos S. Vlahos - ce nume cunoscut Vlahos, roman care se numește „Stăpînul meu Alcibiade”. Cine a fost Alcibiade? este o poveste prea lungă ca să încapă aici, mai ales că ne aflăm în secolul de aur.
Povestea pe care am cules-o ar fi trebuit să o scriu ieri, dar o scriu azi și asta nu are importanță când o copiez, importantă este povestea și ceea ce mi-a transmis ea mie. Povestea se petrece în Ionia, acolo unde cetățile grecești erau despărțite de Athina (Atena) și de Europa, de marea Egee, adică în Asia Mică. Pe vremea aceea perșii înaintaseră mult spre Europa, multe cetăți grecești din acea parte căzuseră sub ocupația lor, inclusiv Cnidos-ul.


≪Pe tatăl meu îl chema Hipion, și nu Hifion...un grămătic [...]i-a spus că numele lui era fără îndoială compus din Hipo și Ion și s-a străduit să-l încredințeze că, dacă p s-ar fi transformat în f, numele acesta ar fi făcut o impresie mai bună.[...]


La Cnidos, Afrodita era - este încă și azi - mai venerată decît ceilalți zei, dar cu decență și cuviință, fără nerușinare ca la Delos, unde i-au construit un șir de falusuri de marmură care amenință cerul. La Delos am văzut cu ochii mei femei îmbrățișînd aceste reprezentări, încununîndu-le și făcînd și alte necuviințe ! Asemenea simboluri nu trebuie lăsate în văzul tuturor și la îndemîna femeilor. Nu ! La Cnidos adorația Afroditei era severă și aducea foloase. Buna zeiță le ajuta cît putea pe fetele sărace ca să-și strîngă o brumă de zestre. Grația sa stabilise printr-un oracol, după care fetele dispuse s-o slujească, adică hierodulele [prostituate de pe lîngă templul Afroditei, n.a.], urmau să trăiască în preajma ei pe lîngă templu, în odăițe separate, anume construite. Credincioșii, care în zilele de sacrificii veneau în mare număr, se odihneau înainte de-a se întoarce pe la casele lor, lîngă vreuna dintre fete, plătind ceva pentru templu. La sfîrșitul lunii, fiecare fată dădea marelui preot jumătate din ceea ce încasase, păstrînd cealaltă jumătate pentru ea. Așa trăia multă lume, și zeița își îmbogățea și-și împodobea templul, a cărui influență și putere creștea. După ce erau doi-trei ani hierodule, fetele sărace își găseau cu ușurință miri. În clasa mijlocie ele erau foarte căutate, fiindcă aduceau zestre soților lor, ceea ce era destul de rar, și fiindcă aveau experiența dobîndită în timpul cît slujiseră la templul Afroditei.


Într-o dimineață, bunicul meu Silicos, cetățean cu dare de mînă în Cnidos, ieși la plimbare cu fiica lui, adică mama mea. Soarta îl făcu să pătrundă în marea incintă a templului Afroditei. Cînd marele preot, omul perșilor, care ieșise în piața din fața templului să se încălzească la soare, îl văzu pe bunicul însoțit de frumoasa sa fiică, se ridică măreț în picioare și le făcu semn să vină spre el. Fără să bănuiască nimic, bunicul se supuse numaidecît, dar cînd se apropie împreună cu mama, marele preot spuse arătînd spre ea :


- Zeița va fi foarte bucuroasă să aibă o hierodulă atît de tînără și de frumoasă.
Bunicul se tulbură. Oricît de cucernic era, n-avea de gînd să-și lase fata într-una din cămăruțele templului. Încercă să se îndepărteze, dar marele preot bătu din palme și o mulțime de paznici perși năvăliră de peste tot. Nemaiavînd încotro, bunicul se apropie atunci cu respect de marele preot și-l întrebă în cuvinte îngrijit alese cum ar trebuie să procedeze ca să nu-și lase fiica în templu, dar fără ca zeița să i-o ia în nume de rău și să se supere. Marele preot se retrase în templu pentru a se sfătui cu zeița și, după o consfătuire tainică ce ținu vreme destul de îndelungată, ieși iar și declară că Afrodita cere în schimb o ofrandă în aur și, în chip de jertfă, doi mielușei albi : unul pentru bunicul, celălalt pentru fiica lui, fiindcă erau amîndoi răspunzători. Bunicul se bucură și dădu să plece luîndu-și fata cu el, dar marele preot îi opri, spunînd că acea condiție trebuie îndeplinită imediat, chiar în ziua aceea, și că mama trebuie să rămînă acolo drept zălog. Bunicul se împotrivi, spuse că sentimentele lui cucernice erau cunoscute și că nici nu-i trecea prin minte să nu se supună poruncii zeiței, dar protestele nu slujiră la nimic. Mama rămase în templu și tatăl ei porni pe drumuri ca să găsească doi mielușei albi și o ofrandă de aur. Aceasta din urmă nu-l punea în încurcătură. N-avea decît să treacă pe la un bijutier oarecare și să cumpere ceva aur. Cunoscut cum era, toată lumea i-ar fi dat pe credit, dar cum să găsească cei doi mielușei albi? Du-te și caută într-o zi de lucru, cînd nu e tîrg, doi mielușei albi !


Mama rămăsese singură în templu. În jurul ei se adunaseră slujitorii, ajutoarele templului și alți oameni, care-i spuneau glume grosolane și o insultau. Erau încredințați că în curînd avea să ocupe și ea o cămăruță a templului și-și băteau joc... Soldații perși rîdeau și-și frecau mîinile, crezînd că vor fi printre primii care s-o viziteze. În sfîrșit, puțin după prînz, se ivi bunicul gîfîind, asudat, ținînd în mînă și tîrînd după el un mieluț alb. Puse săculețul jos și scoase din el o minunată farfurie pictată cu aur și un ulcior de aur curat cu toartă de fildeș.


Marele preot era încîntat de cele două daruri, dar nu-și arătă mulțumirea și atrase atenția că erau destinate templului. Cum rămînea însă cu zeița ? Trebuia oare să se aleagă doar cu un mieluț pentru două păcate : păcatul bunicului care nu voia să-și lase fata și păcatul ei, care nu voia să rămînă ? Apropiindu-se de miel, marele preot începu să-l cerceteze ca să se convingă că e alb, fără nici o pată.


- Asta-i bună ! strigă bunicul furios. Îți aduc două ofrande în loc de una, cum mi-ai cerut, și un mieluț alb și tot nu înțelegi să mă lași în pace ?
- Voi comunica nelegiuirea ta sacerdoților și consilierului politic ! Așa-ți trebuie ! spuse sever marele preot.
Iată ce șantaje mîrșave foloseau perșii și cei care-i slujeau... Nu-i nimic ! De atunci ne-am răzbunat noi pe ei...


Bunicul se gîndi că, dacă treburile luau o asemenea întorsătură, urmările puteau fi neplăcute. Dușmanii lui ar fi uneltit, firește, împotriva sa și consilierul politic, care nu-i deloc binevoitor, l-ar fi condamnat , sub acest pretext, la cine știe ce amendă uriașă, care l-ar fi adus în sapă de lemn, l-ar fi exilat, sau cine știe ce altă grozăvie s-ar fi întîmplat. În afară de asta, pedeapsa nu i-ar fi salvat fata. Bunicul își plecă deci capul, se supuse și-și înăbuși revolta. Marele preot, însă, cercetă mieluțul, descoperi o pată gălbuie pe burtă și, făcînd pe furiosul, ridică mîinile în sus, chemînd-o pe Afrodita drept martoră că voiau să-l înșele.


În jurul lor se adunaseră multă lume, care se împărțise în două tabere : unii, patrioții, susțineau că un singur mieluț era destul, că mieluțul acela era foarte alb, însă cei ce doreau să se pună bine cu satrapul persan erau de partea marelui preot. N-ar fi fost imposibil ca, dintr-o clipă într-alta, marele preot să dea ordin gărzii persane s-o înhațe pe mama. Atunci cineva din mulțime îi șopti bunicului să-și logodească fata imediat, pentru ca toată povestea aceea mîrșavă să se termine, dat fiindcă o veche poruncă a zeiței hotăra că nu poate să fie slujită de o fată avînd alt legămînt. Uluit și văzîndu-și fata plîngînd, bunicul, care nu mai știa ce să facă și care în zăpăceala lui uitase de acest amănunt, se agăță de sfatul acela. Se apropie de un cetățean oarecare din mulțime și-i șopti:


- Ți-o dau pe fiica mea ! Te logodesc cu ea !
Necunoscutul se îndreptă spre mama și, mai înainte ca marele preot să-i fi putut împiedica, cei doi își întinseră mîinile cruciș, după care bunicul își scoase brîul lat, îl legă în jurul mîinilor lor unite și rosti cuvintele sacramentale.


Marele preot turba ! Dar ce putea să facă ? Porunci mulțimii să se împrăștie și se întoarse în templu, așteptînd o altă ocazie ca să-i facă rău bunicului. Faptul că fiica unui om bogat și cu vază ca Silicos avea să ia pe un oarecare nu-l mulțumea destul.
Bunicul își luă fata și plecă împreună cu ginerele. Cînd ajunseră la o depărtare destul de mare, Silicos se întoarse către necunoscut și-i spuse :
- Îți mulțumesc, fiule ! Am să-ți trimit un dar frumos ! Cum te numești ?
- Hipion, răspunse tatăl meu cu sfială.
- Și ce meserie ai?
- Lucrez la un atelier de sandale.
- Bine ! Am să te ocrotesc ! răspunse bunicul și-i făcu semn să plece.


Hipion însă nu înțelegea și bunicul fu silit să-i explice că nu fusese vorba de-o logodnă adevărată, ci de-o înscenare ca să scape din capcana marelui preot. Doar nu credea serios că el, Silicos, avea să-și dea fiica după un meseriaș ! Tînărul plecă ochii, oftă cu amărăciune și plecă, aruncînd o ultimă privire spre mama, care în tinerețea ei era foarte frumoasă. Dar una voia Silicos al lui Pafios și alta hotărîse Cloto, fiindcă se vede că undeva, în peristilul templului Afroditei, era ascuns micul zeu care o săgetase pe mama : poate că era o răzbunare a zeiței. Și așa cu toată împotrivirea inițială a bunicului, mama s-a căsătorit cu tata [...].≫

Anghelos S. Vlahos, Stăpînul meu Alcibiade, ed. Univers, 1970, pag.5,14-17


http://www.mlahanas.de/Greeks/Arts/Erotic.htm

Înaintea dansului

Astfel, înaintea mișcării trebuie emancipată introspecția, felul în care repausul este imaculat, neatins, mișcarea trebuie să dispară. Remarc astfel acea metafizică a deteriorării acțiunilor noastre, cu sau fără ele, timpul și lumea (noastră) parcurge același itinerar -independent de dinamica noastră.


Astfel doresc să împărtășesc sumar umbrele pe care static și unilateral, divinul le face și le are asupra lumii noastre, acestea au un parcurs generos de idei, ale unei mișcări introspective ce fac mișcarea ca o dinamică înaintea ideii noastre.