Anotimpul berzelor

Charles Baudelaire

http://www.eaglesweb.com/voiceover/index.htm

Vocea

Lîngă bibliotecă sta leagănu-mi. Ştiinţă,
Romane - sumbru Babel - zăceau care-ncotro;
Cenuşile latine, eline,-ntr-o fiinţă,
Mă-nconjurau. Eu însumi - cît un in -folio.
Şi două voci. Iar una, insidioasă,-mi spuse:
"De-ai şti tu cît de dulce e frucutul pământesc.
Eu pot (şi-atunci trăi-vei în desfătări nespuse)
Cu-o poftă pe măsură să te împodobesc."
Iar cealaltă : "O, vino, călătorind prin vise
Ce-ntrec tot ce-i posibil şi tot ce-i cunoscut !"
Cînta această voce - de unde se ivise ? -
Ca vîntul, ca stafia cu foşnet nevăzut
Ce-ţi mîngîie urechea şi totuşi o-nspăimîntă.
Am spus : "Ah ! dulce voce !" De-atuncea, vai, s-a tras
Fatalitatea-mi toată, şi-această rană sfîntă,
Cum o numesc. În dosul decorului, retras
De existenţă,-n stranii abise-ntunecate,
Văd limpede un altfel şi singular făgaş
Şi, victimă acestei priviri ce vede toate,
Eu însumi tîrîi şerpii muşcîndu-mă de paşi.
De-atuncea, ca profeţii, ador severa mare,
Iubesc atît de tandru pustiul plin de har,
Şi rîd în timp de doliu, şi plîng la sărbătoare,
Şi aflu gustul gingaş în vinul cel amar.
De-atuncea iau drept bune mirajele minciunii
Şi, tot privind la stele, mă prăbuşesc sub roţi -
Dar vocea mă alină spunîndu-mi că nebunii
Au vise mai frumoase ca înţelepţii toţi.

[traducere Nina Cassian]

La Voix

Mon berceau s'adossait à la bibliothèque,
Babel sombre, où roman, science, fabliau,
Tout, la cendre latine et la poussière grecque,
Se mêlaient. J'était haut comme un in-folio.
Deux voix me parlaient. L'une, insidieuse et ferme,
Disait: «La Terre est un gâteau plein de douceur;
Je puis (et ton plaisir serait alors sans terme!)
Te faire un appétit d'une égale grosseur.»
Et l'autre: «Viens! oh! viens voyager dans les rêves,
Au delà du possible, au delà du connu!»
Et celle-là chantait comme le vent des grèves,
Fantôme vagissant, on ne sait d'où venu,
Qui caresse l'oreille et cependant l'effraie.
Je te répondis: «Oui! douce voix!» C'est d'alors
Que date ce qu'on peut, hélas! nommer ma plaie
Et ma fatalité. Derrière les décors
De l'existence immense, au plus noir de l'abîme,
Je vois distinctement des mondes singuliers,
Et, de ma clairvoyance extatique victime,
Je traîne des serpents qui mordent mes souliers.
Et c'est depuis ce temps que, pareil aux prophètes,
J'aime si tendrement le désert et la mer;
Que je ris dans les deuils et pleure dans les fêtes,
Et trouve un goût suave au vin le plus amer;
Que je prends très souvent les faits pour des mensonges,
Et que, les yeux au ciel, je tombe dans des trous.
Mais la voix me console et dit: «Garde tes songes:
Les sages n'en ont pas d'aussi beaux que les fous!»


— Charles Baudelaire
http://fleursdumal.org/poem/310

Charles Baudelaire, Les fleurs du mal - Florile răului, Editura pentru Literatură Universală, 1967, pag. 463

The Beattie Tomb in the Necropolis - Alexander 'Greek' Thomson 

Ajunsă în faţa cenotafului, văduva nu stărui mult, se-ntoarse spre cel aflat imediat în spatele ei:
- Vreau să scrieţi despre El, ceva frumos, să ştie lumea, aici să fie pomenit –apoi arătă spre monument cu braţul drept, şi o placă de marmură undeva la înălţimea ochilor să se poate citi repede şi bine, o frază care să spună multe despre el.


Scriitorul auzea, în spatele vălului negru, doar respiraţia şi expiraţia dădeau senzaţia de viu, vorbele veneau de altundeva. Îşi notă în carneţel ceva, apoi se răzgândi, tăie cu linii scurte.


- Poate că ar trebui să scriu şi ceva despre călătoriile lui? Poate că aţi ridicat prea repede monumentul, poate că s-a salvat; sigur căutările n-au dat roade, nu s-a găsit nici măcar vasul s-au vreun rest măcar în urma furtunii.


Văduva pluti pe lângă el, în spate se urcă într-o trăsură, vizitiul icni şi caii se înţeleseseră.


Scriitorul privi monumentul. O intrare înaltă flancată la distanţă de lei, într-o parte doi, în cealaltă doar unul. De ce oare?
Un leu din cei doi se vede de pe cealaltă parte, şi tot aşa când priveşti într-un unghi să vezi trei lei, doi plus unul. Intrarea monumentală este doar de-a face faţă distanţei, de-a rupe ideea de piramidă, adevărata intrare este mai jos, mult mai mică, flancată şi ea foarte apropiat de doi sfincşi. Scenele de luptă ale Viteazului încununează frontonul, mai sus alţi sfincşi, apoi carul de luptă, în spatele lui şi al căruţaşului, vag se vede Eroul. „El nu trebuie să se vadă deloc, lumea viitoare oricum nu-l cunoaşte...” spusese cu o zi în urmă văduva la aniversarea celor 3000 de ani de la dispariţie.


Turnul era deosebit şi încercă să-şi amintească unde a văzut ceva asemănător, dar vântul interior îi alungă aducerea-aminte, în nisipul rămas găsi doar o coloană, în jurul ei o armură.


Se întâlni în după-masa acelei zile cu ceilalţi scriitori, mulţi se feriră să discute subiectul, câţiva plecaseră mai devreme, doar cei tineri, mai curajoşi abordară făţiş problema:


- Adică, să înţelegem că voi nu mai puteţi, iar pe noi tinerii ne lăsaţi de izbelişte, nici măcar nu ne antrenaţi în asta...


- Găsesc aplecată cererea voastră, dar vremurile sunt tulburi, am ajuns în pragul falimentului creativ, nimeni nu mai doreşte eroi - chiar am discutat asta cu Marea Văduvă, cei care se opun sunt din ce în ce mai numeroşi, practic se urmăreşte desfiinţarea treptată a amintirii Eroului sub toate feţele şi reîncarnările sale, primul a plecat pe mare, nu se mai ştie nimic de el de 3000 de ani...


imaginea din:


Gavin Stamp, Alexander 'Greek' Thomson, Glasgow, 1999, Festival Company Ltd, pag.152.

André Castaigne - Alexandru cel Mare

-

http://viticodevagamundo.blogspot.com/2010/05/alexandre-magno-356-323-ac-alexander-of.html

Plutarh - Vieţi paralele - Alexandru

« Voind apoi să ceară lui Apolo un oracol cu privire la expediţie, Alexandru s-a dus la Delfi. Şi, din întîmplare, a nimerit în acele zile în care nu era legiuit să se dea oracole. Alexandru, mai întîi, a trimis pe cineva să roage preotesă să de-i dea un oracol. Dar preoteasa nu voia, ci-i punea în faţă legea. Alexandru s-a dus el însuşi la ea ş-a luat-o cu sila la templu, iar ea, parcă învinsă de zelul său, i-a zis: "Eşti de neînvins, băiete". Alexandru, auzind aceste vorbe, i-a spus că nu mai are nevoie de alt oracol, căci acum l-a aflat pe cel care-l voia. » 1.)

În 336 Î.C. Alexandru cel Mare intră în Corint, Ligile greceşti reînoiesc tratatul semnat de tatăl său, Filip al II-lea: Alexandru este numit conducătorul expediţiei împotriva perşilor. Stabileşte planul şi se întoarce prin Phocida, urcă la Delphi. Surse contemporane cu Alexandru spun că iarna Pythia nu face oracole. În primăvara ce urma Alexandru vroia să treacă Helespontul, avea nevoie, cel puţin pentru trupele sale, de un moral ridicat. Alexandru cunoscut pentru modul aprig în care rezolva problemele personale intră în locuinţa personală a Marii Preotese şi o trage de păr cu intenţia de-a o duce la Templu, ea strigă: "Dă-mi drumul, eşti imbatabil!" Atunci Alexandru renunţă spunând: "Acum am răspunsul meu!". Această versiune a circulat printre soldaţi mai ales, aceştia văzând tot timpul un adevărat conducător în Alexandru, care nu precupeţeşte nimic în atingerea scopurilor.


În anii următori, la Gordium (Gordion), povesteşte Arrianus: « în legătură cu carul, că cel ce va izbuti să desfacă nodul cu care fusese prins jugul, acela va deveni stăpîn peste Asia.
(7) Nodul era făcut din coajă de corn şi fusese astfel înnodat încît nu i se vedeau capetele. Alexandru încearcă să-l desfacă; dar văzînd că se străduieşte zadarnic şi nevrînd să se dea bătut (mai mult de teamă ca populaţia să nu ia aminte la întîmplare şi să se răscoale), scoase sabia şi-l tăie, după care spuse: "L-am desfăcut". Aşa, cel puţin zic unii; numai Aristobul scrie că Alexandru a scos pana, în jurul căreia fusese făcut nodul (pana era bine înfiptă în oişte), şi a tras jugul afară.
(8) Eu unul mărturisesc că nu ştiu cui să dau crezare în ce priveşte modul cum a rezolvat Alexandru întîmplarea cu nodul; însă fapt sigur este că atît Alexandru cît şi cei care-l însoţiseră au plecat de acolo cu aerul că prezicerea privitoare la desfacerea nodului se împlinise. În aceeaşi noapte cerul a fost străbătut de fulgere şi de bubuitul tunetului, aşa că a doua zi Alexandru aduse jertfe zeilor drept mulţumire pentru semnele arătate şi pentru desfacerea nodului. » 2.)

http://www.mlahanas.de/Greeks/History/Battles/AlexanderGordianKnot.html

André Castaigne este un fin observator, felul în care desenează este eroic, felul în care surprinde patetismul acţiunii este foarte larg, toate personajele participă, toţi privesc cu luare aminte, aşteptărilor lor sunt în aşteptarea lui Alexandru cel Mare, încă se mai gândeşte ce să facă -să taie nodul sau să scoată pana?!


Totul este vizibil, legenda este fotografiată astfel, Zeul stă cu spatele la Alexandru, aşteaptă la rându-i.


În schimb în faţa Marii Preotese, oarecum frustrarea se citeşte, faţă în faţă -bătrâneţea cu tinereţea, staticul cu dinamismul, potenţa gânditoare cu elanul creator. Ce urmează se ştie, Pythia a dat răspunsul, deci se poate.

http://nl.wikipedia.org/wiki/Bestand:The_phalanx_attacking_the_centre_in_the_battle_of_the_Hydaspes_by_Andre_Castaigne_(1898-1899).jpg

În marile bătălii pe care le-au purtat macedonienii, fie împotriva perşilor, fie împotriva tracilor sau chiar a indienilor de peste Indus, falanga a fost arma secretă: disciplina marşului, paralelismul suliţelor, strâns uniţi, neînfricaţi, soldaţii lui Alexandru cel Mare au repurtat victorii fiind de fiecare dată numeric mult mai puţini.

André Castaigne surprinde perfect lupta, efortul, toate acestea când aparatul de fotografiat abia intra în lume. Imaginile pe care pictorul sau graficianul reuşeşte să le transpună dovedesc existenţa unei memorii fantastice, timpul parcă este dat înapoi şi o clipă se opreşte în vâltoarea luptei.

Pentru cei curioşi
https://sites.google.com/site/artistgalleryc/home/castaigne-andre


1) Plutarh, Vieţi paralele III, Alexandru, 14, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 369 mij.
2) Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia (Anabasis), Cartea a II-a, cap.3, 6-8, ed. Ştiinţifică, 1966, pag. 107.

Mesaje

Mesaj

Forma ultimativă de transfer a memoriei este mesajul. Eroicul este însoţit de mesaj, cuvintele ce parvin înaintea morţii dau amploare mesajului, nimeni nu a spus nimic înaintea morţii, orice zbatere a pupilei sau a buzelor a fost interpretat drept mesaj -nu elaboraţi mesajul în verb, lipsa mişcării şi a dinamicii tocmai asta dă definiţiei mesajului.


"Astăzi nu fac nimic."


Orice mesaj comun inhibă comunitatea, obişnuiţa parcusului dă naştere absenţei răspunsului.


"Astăzi mă sinucid."


În partea cealaltă, euforia unei descoperiri adolescentine, cea a jocului cu moartea, duce la mesaj. Acelaşi lucru, metafizica personală, chiar dacă fapta este dusă până la capăt, în absenţa subiectului intervine lipsa mişcării, moartea personajului, persistenţa S.O.S -ului.


Un mesaj este un S.O.S., atunci de ce nu intervenim imediat, de ce ne oprim şi caracterizăm acele cuvinte simple ca forme ale unei personalităţi ce doreşte doar ceva.


Ceva este poate o imagine pe care mari artişti ai lumii au transpus-o într-o grafică, într-o geometrie nesăbuită a subconştientului; într-un mesaj. Cei care după secole parvin imaginii se numesc critici de artă, ei de fapt sunt căutătorii de mesaje; unii dau rateuri, alţii sunt mai subtili, se joacă cu nuanţa verbului, aici greşesc -mesajul nu are verb.


Când un pachebot numit Titanic se scufunda, mesajul transmis era S.O.S -toată lumea ştie ce înseamnă, dar nimeni nu te poate salva instantaneu, durează, chinul şi dorinţa trăirii vieţii în continuare multiplică de fapt neliniştea, metafizica unui corp aflat în aşteptare continuă. Şi cei salvaţi nu pot spune că s-a-ntâmplat ceva, timpul s-a oprit în loc, exista doar o perpetuă spirală a minţii care dorea şi se ruga divinităţii: "să nu moară!"


Lumea nou creată, artificial elaborată, transmite mesaje zilnic, cu miile de mii, nici o urmă de depresie, nici o satisfacţie, nici o dorinţă, toate de fapt parcurg asimptota care apropie coordonata de zero. Trăim mesajul zero.


Omul se desparte de mesaj, în singurătatea sa este conştient că nimeni nu-l înţelege -are dreptate, impulsurile lumii exterioare lipsesc. Poate să întârzie la serviciu, nimeni nu-i propagă absenţa decât ca lipsă în fişa pontată sau în registrul de personal; "este în concediu" sau "are zile libere" zice majoritatea, chiar şeful direct poate să fie absent la absenţa personajului, neştiind de multe ori ce decizie să ia.


Nebăgat în seamă omul dispare în mesaj, orice mesaj transmis se interpretează contemporan, atavismul se pierde, la fel ca dorinţa, sau ca remuşcarea, ca acea insomnie care-ţi induce actul de creaţie. "Trebuie să-i trimit un mesaj" zice el după o jumătate de noapte petrecută cu ea. Ea se întoarce pe-o parte auzind un zgomot absurd!


Umanitatea se schimbă, nu intrăm în această schimbare, alternanţa tehnologiilor ne induce vidul, azi Net, mâine Mobil, azi SocialBook, mâine VirtualLife, înotăm de fapt în medii diferite, adaptarea cheltuie o mare energie de creaţie, tinerii -cei mai dornici de adaptare, uită de originea mesajului, a cuvântului sau a simbolului.


Transmit aproape zilnic mesaje, marea majoritate sunt comentarii, cele mai multe sunt neînţelese, sigur am o problemă!

Despre Istorii

Alexander visits the Apis bull at the temple inMemphis-Andre Castaigne(1898-1899).

Diodor din Sicilia îl pomeneşte pe marele călător la începutul istoriilor sale. Neliniştit în a relata evenimentele, Diodor se opreşte brusc la cea mai mare călătorie a omului şi o pomeneşte, îi aduce un elogiu pios, o ridică prin asta la o treaptă superioară de cunoaştere. Nu pot să-l contrazic pe istoric, şi aş avea atâte mijloace moderne, subterfugii umaniste, evocări moderne, noi trepte.


« De aceea eroul ajuns la cea mai înaltă treaptă a experienţei a trebuit să îndure grele suferinţi, "ca să vadă cetăţile multor oameni şi să priceapă felul lor de-a gândi". [...] » 1.)


În începutul Odiseei, Homer invocă muza:

                        "O, muză cîntă-mi mie pe bărbatul
                     Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
                     Cînd el cu măiestria lui făcuse
                     Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
                     Nemernici amar de ani pe lume
                     Şi cunoscu pe drumul lui tot  felul
                     De oameni, de oraşe şi de datini,
                     Şi pătimi aşa de mult pe mare
                     Silindu-se să scape de primejdii
                     Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi." 2.)

Cartea I - L - cel de după XLIX - Diodor din Sicilia

Locuitorii Thebei spun că sînt mai vechi decât toţi oamenii şi că ei, cei dintîi, au descoperit filosofia şi ştiinţa exactă a stelelor, şi aceasta fiindcă aşezarea ţării lor era foarte prielnică observării - în chip mai limpede - a răsăritului şi apusul astrelor.


2. Ei au împărţit lunile şi anul după o numărătoare pe care doar ei o cunoşteau. Tebanii au socotit că luna trebuie să aibă treizeci de zile şi acest calcul l-au făcut nu după mersul lunii, ci după cel al soarelui. Ei mai adaugă cinci zile şi un sfert la ce douăsprezece luni ale anului, ca să întregească în felul acesta ciclul anual. N-au intercalat, aşa cum fac cei mai mulţi dintre eleni, o a treisprezece lună şi n-au scăzut zile. Se pare că ei făcuseră foarte bune observaţii asupra eclipselor de soare şi de lună, aşa că le puteau prezice fără să se înşele, şi cu de-amănuntul.


3. Al optulea urmaş al regelui despre care am amintit se numea şi el, ca şi tatăl său, Uchoreus. El a fundat oraşul Memphis, cel mai vestit oraş al Egiptului. Pentru acest oraş, el alesese aşezarea cea mai prielnică din întreaga ţară, acolo unde Nilul se desparte în mai multe braţe, ca să formeze ceea ce - după înfăţişarea ei - se numeşte "Delta".  Mulţumită aşezării prielnice, Memphisul, care este cheia Deltei, domină navigaţia pe Nil spre ţinuturile din partea de sus a Egiptului.


4. Regele dădu oraşului o circumferinţă de o sută cincizeci de stadii, îl întări şi-l orîndui aşa încît să tragă cele mai multe foloase de pe urma unor lucrări pe care le voi descrie.


5. Fiindcă Nilul curge în jurul cetăţii, inundînd-o în timpul revărsărilor sale, Uchoreus a înălţat un dig uriaş în partea de miazăzi, ca să slujească atât împotriva inundaţiilor cît şi ca apărare - ca o fortăreaţă împotriva duşmanilor ce s-ar fi putut năpusti de pe uscat asupra Memphisului. Cît despre restul circumferinţei, el a pus să se sape un lac mare şi adînc, unde să se verse prisosul apelor Nilului, lacul întinzîndu-se pe aproape tot înconjurul cetăţii, în afară de locul unde se afla stăvilarul.

[...] 3.)



Călătorul ştia toate acestea, de fiecare dată când trecea pe sub o altă poartă în mintea sa se năştea o altă imagine, ca o hartă, care adunată în toată această ţesătură de porţi îi arăta de fapt Oraşul.
Ajuns fără să vrea în faţa marelui lac văzu ambarcaţiuni uşoare împotmolite în apa închisă, densă ca sticla, şi călcă fără frică; apa -care acum nu mai era apă, îl lăsă să meargă fără să se spargă sau să se lase cumva în greutatea lui. Când îl cuprinse setea luă nişte curgeri sticloase asemeni stalactitelor, ce atârnau la marginea unor vâsle, care instantaneu se topeau în gura lui devenind ceea ce trebuiau să fie.


Privind soarele se pomeni cu o umbră ce înainta spre el, încet dar ameninţător, cineva dintr-o barcă trase o săgeată, era deci observat, putea fi nu numai văzut dar şi rănit. Se îndepărtă cât mai repede de barcă şi de alţi oameni care statui fiind, se mişcau totuşi. Intra acum în oraş din partea lacului. Când atinse ţărmul îşi aduse aminte de templu, de Marele Templu, de cheia care ar putea să rezolve problema lui, trebuia să înţeleagă că era privit ca o fantomă sau un duh, sau de ce nu, ca un zeu.


_______________________________________

1) Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Cartea I, I - 2, ed. Sport-Turism, 1981, pag.21 sus; traducătorul Radu Hîncu indică în prima notă faptul  Diodor îl citează pe Homer cu începutul din Odiseea;
2) Homer, Odiseea, Cântul I, 1-10, ed. Univers, 1979, pag.27 (sublinierea în aldin îmi aparţine);

3) Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Cartea I, L, 1 - 5, ed. Sport-Turism, 1981, pag.63-64.

Oraşul

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html

Oraşul se pierdea în albul dunelor; sigur că de sus de la înălţimea de câteva sute de metri pe care o are o dună totul ar fi părut aievea, ca o halucinaţie şi cu cât te-ai fi apropiat -coborând la vale, începeai să deosebeşti clădirile, străzile, grădinile şi cu cât te-ai mai fi apropiat începeai să auzi zgomotul, forfota, alternanţa sunetelor umane, apoi venea mirosul -cine a zis că oraşele n-au miros? a minţit. Culori ce străbăteau piatra, linii paralele ce-ţi pierdeau orizontul, totul părea un desen, privitorul trebuia o clipă să-şi mişte ochii, care blocaţi într-o distanţă focală ce urmărea adâncimea zidurilor, se uitau miraţi la un tablou în fapt.

Oraşul avea mirosul său, nimic nu putea să-i ignore creierului senzaţiile pe care nasul în căuşul său le absorbea, nasul -un aspirator gol dornic să se umple cu polen. Se auzi o albină, care nu ştiu ce căuta la distanţa asta, poate luată de vreun vânt, acum sigur ştia drumul în aerul parcă deja domolit de arşiţa nisipului.

În minte cineva pomenea de Babilon, altcineva de Shangri-La, de Antlantida, ce mai contează, porţia nesăbuită de frumos te inducea în eroare, prin asta nu mai recunoşteai vreun stil, vreo epocă. Albastrul pe care-l vedeai pe ziduri era al Oraşului, aparţinea acestui loc, niciunde nu se mai putea vedea la fel, nu se putea lua de aici, chiar dacă aveai reţeta culorii, trebuia să iei şi aerul, şi apa şi mai ales timpul în care s-a făcut. Da, timpul; ardoarea evenimentului, esenţa creaţiei. Dar toate acestea sunt nevăzute, pentru că în spatele culorii, al mişcării bastonaşelor din retină, stă acea mediere pe care o face mintea în raport cu timpul. Soarele în mişcarea sa cerească, face ca lumina să alterneze; culoarea se modifică.

Odată intrat, oraşul l-a înghiţit într-o linişte deplină, ca un bol alimentar, acum aşteptând doar să-l transforme, să dea drumul efluviilor ce-l vor învălui pe vizitatorul neaşteptat. Prin asta totul era încremenit, vocile pe care le-a auzit, erau acum ecoul statuilor, zgomotul apei era acum un gheizer îngheţat, chiar şi albina era oprită în zbor şi ca un clipit somnoros de gene alternau aripioarele ei. Înţelese, odată ajuns aici, timpul lui percepea altfel acest Oraş. De afară totul părea normal, acum oraşul se apăra prin asta, îi dăruia o singurătate atât de stranie, de nefirească încât sigur ori îl va înnebuni, ori îl va alunga. Din cele două alese fuga şi fugi din piaţa în care ajunsese, alergă pe lângă zidul albastru, de-a lungul râuşorului încremenit, a podeţului, a porţii.

Afară îl aşteptă un labirint care de fiecare dată îl călăuzea tot în oraş, îl trimitea pe alte porţi, pe alte căi; cineva îi pomeni de Oraşul Interzis şi gândul lui primit se îndreptă spre pedeapsă, spre acea pomenită pedeapsă. Nu va scăpa de aici, va înnebuni deci.

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html