Se afirmă cu tărie că în filmul lui Akiro Kurosawa, Kagemusha (http://www.imdb.com/title/tt0080979/), steagurile erau reale, la fel ca armurile, la fel ca palatele, la fel ca oamenii. Filmul luat ca valoare de muzeu devenea astfel cel mai scump film.
La Praga într-o noapte ca oricare alta, noapte caldă de mai, steagurile erau scoase la vedere pe Turnul Malá Strana, văzute astfel trecând Vltava pe podul Carol dinspre Turnul Staré Město, două cartiere poartă aceste nume, ale turnurilor şi sunt despărţie de "Karlův most" cum spun cehii la podul Carol (Charles pentru anglofoni).
Dacă aceste steaguri erau chiar scoase din muzee? eu nu pot afirma asta, în schimb liniştea lor, ce pâlpâia uşor în comparaţie cu tumultul, şuvoiul, haosul de sub ele, mi-a dus mintea la comparaţia vremurilor, bune sau rele, steagurile o afirmau.
Lumea devine astfel, în această mişcare, lichidul eterogen al unei fiinţe care vrea, la fel ca râul învolburat, vrea să ocupe totul. Dacă ne agăţăm de vreo balustradă, şi atârnăm precum steagurile, vom privi străin acest fluid uman. Este îndeajuns să ridici ochii şi să vezi steagurile, care deasupra porţii, dau liniştea şi indiferenţa timpului.
Steagurile văd tot podul în lungul său, travers pe râu, oameni care înaintează fotografiind, blitzuri iscă fulgere, asemeni celor ce se văd şi de pe vasele de pasageri ce trec pe sub pod, lumea astfel intersectată, unii pe sus, alţi pe sub, crează de fapt singurătate. Şi steagurile ştiu ele de ce.
Mai sus, pe străzi înguste, pe trepte interminabile, va veni Castelul, acolo la intrare, două statui gigantice te opresc, de acolo începe altă poveste.
Franz Kafka a scris Procesul şi Castelul într-o atmosferă asemănătoare; Praga este oraşul unde îţi pierzi identitatea, devii (noroc că nu pentru mult timp) un rătăcit. Felul în care rătăceşti, îţi acutizează senzaţia de singurătate, strada prin zid cade peste tine, felinarul este gluga unui urmăritor, lumina acestuia este dată de ochii ce te urmăresc perpetuu. Porţi din grilaje metalice îţi lasă vederii curţi interioare care nu se mai termină, arcade cu gargui, statui ce apar la fel de singure din întuneric.
Felul în care te strecori pe aceste străzi medievale îţi miroase a existenţă umană, "m-am speriat atât de tare, că era cît pe-aici să ţip; dar judecătorul de instrucţie a fost amabil, m-a îndemnat să fiu prudentă, mi-a şoptit că scrisese pînă atunci, că-mi aducea lampa înapoi, şi că n-o să uite niciodată cum arăt cînd dorm" scria Kafka despre femeia din Procesul.
Ori tocmai aşa, Praga se vizitează cel mai bine noaptea, pe când ea -oraşul, doarme; pe străzi umblând te poţi dizolva în aerul rece acum repede devenit aşa în absenţa soarelui, luminile la fel de calde plutesc într-un fâlfâit identic cu steagurile, cele pe orizontală cu cele pe verticală, cei ce trec peste cei ce plutesc (oamenii peste pod şi sub pod)!
În final totul este pe cât se poate de real, cu valoare de muzeu.
P.S. Citatul din
Kafka, Procesul, Rao, 1994, pag. 57 sus
