Despre stafilococul auriu

Fie precum spuneţi, fie precum credeţi, eu sunt năpădit de-un parazit, le-am spus eu medicilor. Și ei mi-au dat o rețetă lungă, în care două antibiotice se completau reciproc, ca-ntr-un dans. Mai erau pe acolo și ceva biotics, asta pentru ca piruetele să nu-mi distrugă podeaua, ceva vitamine, un calmant și un perspirant!

După ce-am ieșit din spital m-am dus și-am băut, o ce bine am băut! nu mai vedeam sfârșitul.

Dimineața, într-o durere totală, am scotocit buzunarele pantalonilor după ceva mărunt, măcar de-o aspirină, dar băusem și măruntul. În capul oaselor privi în jos, pe picior, mai jos, un coș, ca o bubă chiar, își făcu apariția și înainte de a-mi trage pantalonii, am început să mă scarpin. A doua zi un furuncul își făcu apariția, peste o săptămână de excese era cât dopul de bere, galben și putred de bogat, de-a dreptul auriu.

Cred că ați ghicit cine era, era Stafilococul Auriu, mă privea cu-un singur ochi și dorea să mă mănânce. Atunci am căutat repede rețeta și asemeni unui joc teatral al exorcizării, am mimat dorința de a-l astupa în vârtejul celor două antibiotice. A citit cu ochiul său galben și extrem de auriu totul, a găsit chiar o greșeală de a unităților exprimate în miligrame, nu 500, ci 1000!

Nu mai beau (mult) și furunculele s-au retras, mai rămâne unul singur care-mi spune să trec pe apă minerală, eu îi zic că trec pe bere nefiltrată, azi încă se mai gândește la propunere.

Am început să scriu romanul nemaivăzut, stafilococul mă ajută. O unghie dereglată de dinții mei, face puroi. Un punct negru se plimbă stânga-dreapta pe vârful degetului arătător, așa scriu mai repede, nu mă doare. Scriu despre libertate și despre puterea înțelegerii, personajul meu este aruncat tot timpul în vâltoarea unor alegeri; am scris că are dorințe și o febră mă năpădi repede. Mai târziu am recunoscut că dorința parvine doar necunoscutului. Avem dorințe pentru că nu cunoaștem.

Odată cu soarele de afară, scrisul meu devine o primăvară, trebuie să scriu de două ori mai puțin decât citesc, dacă nu chiar de trei ori. Cum întrec măsura mă cuprinde durerea de cap, atunci în pat, la căldură, citesc.

Am scris, am scris și-am scris.

Acum doar îmi amintesc, acum răpus de boală, de nedorință de lume, am trimis într-un ultim efort manuscrisul editurii ce-l aștepta de mulți ani. Mi-a dat telefon cineva de acolo, capul limpede mi-a spun că n-a citit ceva atât de original și de spectaculos, poate doar Odiseea lui Homer, dar sigur poate.

Mor împreună cu Stafilococul meu Auriu, mi-au spus că sunt un purtător, sunt un organism ce intră în simbioză cu virușii, eu credeam că invers, dar un grup de specialiști (de la o Universitate de peste Ocean) mi-au explicat printr-o lungă scrisoare că, odată ce-au văzut sângele meu, și-au dat seama că sunt o mană cerească pentru tot ceea ce înseamnă parazit.

Nu vor să-mi dea premiul Nobel, au zis că mor înainte de-al primi, este adevărat că respir și mă piș prin furtun, dar pot fi cărat. Auriul meu se bucură nespus demult, pielea îmi arată ca cea a unui crocodil. Nu s-au inventat antibiotice pentru el, a intrat deja în helixul ADN și de acolo râde precum o smochină pârlită de soare într-o livadă de la poalele unui munte de marmură.

P.S.
Voi corecta greșelile gramaticale mai târziu.