Scara

Un proverb chinezesc pomenește faptul că un om devine cu adevărat așa, dacă sădește un pom (sau copac), construiește o casă și are (face) copii. Nu devin critic și nici partizan acestei reflectări îndepărtat orientale. De când cu Platon și cu ornitorincul, omul se tot caută, Diogene l-a căutat cu felinarul aprins ziua în amiaza-mare și nu l-a găsit.

O scară, să construiești o scară -este după părerea mea, felul în care orice manifestare exterioară, a ta, ca persoană, este îndeplinită. O scară este o provocare, este felul în care simți urcarea și mai ales, coborârea.

Să mă explic:

Cu mult timp în urmă am vrut să umplu golurile de deasupra mea, să fac o mansardă, sigur că timpul nu te lasă să duci repede la îndeplinire orice dorință. Fiecare este responsabil de dorințele sale și fiecare, mai devreme sau mai târziu, le va răspunde; n-am putut, n-am avut bani, n-am avut timp, nu m-a ajutat nimeni...

Un prieten bun arhitect m-a sfătuit la un pahar de țuică, felul în care eu trebuie să privesc în a face o scară. Discuția nu a fost nici lungă și nici geometrizată, subiectul a traversat în schimb stările psihologice celui ce urcă scara, și mai ales celui ce o coboară.

Mult mai târziu, atunci când orice proiect teoretic devine ilizibil în practică, am decis să construiesc scara; altfel nu mai ajungeam niciodată sus. Mi-am amintit singurul principiu -singurul, care face o scară perfectă (aproape): contra-treapta+treapta+contra-treapta = 63 de cm.

Băi, mă leși! (asta nu-mi aparține)

În orice caz, întorcându-mă la ceea ce este esențial -verificat deja, nu este importantă urcarea, ci doar coborârea. Astfel cel ce urcă, antrenat și numai de ideea de a ajunge sus, i se pare simplu. La coborâre alți mușchi intră în acțiune, sunt aceia care nu prea fac parte din viața noastră de zi cu zi (să mă ierte cei ce stau aproape de nori și liftul nu funcționează).

Toate să fie lipsite de importanță, fiecare să urce cum vrea și să coboare cum poate, dar eu din spatele scării, pentru că ea -scara, s-a dorit a fi transparentă, am văzut ieșirea altfel.

Toți vrem să fim pe val, un vânticel să ne ducă înceticel surf-ul, de pe coama albă să privim plaja pe-o parte și orizontul infinit pe cealaltă parte, să fim fericiți.

Cum coborâm, care-i felul, astfel încât să nu suferim, să nu ne alegem cu probleme, să supraviețuim, să nu ne punem ștreangul în gât, devine pentru fiecare o alegere. Din spatele scării, la coborâre, lumea nu arată tocmai precum era la urcare.
Și adevărat, eram cu spatele. Urcam, firesc, cu spatele.