Britomartis - nimfa călătoare

În muzeul din Pireas (Pireu), în muzeul de Arheologie există cel mai frumos bust (și tors, și șezut) al vreunei feminități umane, iar dacă greșesc -ceea ce nu ar fi prima oară, găsesc că rostul acestei greșeli se află în ființa vie care mă străbate, în dorința și visul ei, în marginea existenței mele.

[despre Artemis]

„ Dar când vine clipa să împărțiți prada cu ea, fiți cumpătați și vigilenți: Săgetătoarea și-a lăsat arcul și acesta-i momentul încercării voastre supreme: în Artemis, Elaphia ațipește, și se ivește Britomartis, blânda fecioară cu zâmbet gingaș: fecundabilă, dar încă nefecundată, vânjoasă și mai atrăgătoare decât oricând, dar încă prinsă în mijlocul nimfelor...” *

Suntem în Creta, la Knossos, unde Minos; regele ce va ajunge judecător subpământean privește ceea ce se află în jurul său ca o posesie primordială. De fapt aici este pământul unde Zeus a fost adăpostit de frământările lui Kronos, tatăl său. Regele, la una din serbările sale disperate pentru înfrumusețarea cultului propriu, o vede pe Britomartis, nimfa ce tocmai sosise din Argos, din Peloponezul continental al Eladei.

Să amintim că nimfele călătoreau asemeni gândului fiind libere de gând.

Minos, regele înscăunat de Poseidon, zeul mărilor, o vede. Britomartis înconjura izvorul. În jurul ei alte nimfe, locale. Poate că lipsea culoarea vreunui covor, culoarea vreunui peisaj, o lizibilitate a faptului că ne aflăm în mijlocul unui mit real.

Minos o place pe Britomartis, în mersul ei izvorăsc senzații tari, șoldurile ascunse bineînțeles, la fel ca umerii, aruncă reflexii în care lumina făcliilor pălește. Britomartis se apleacă la urechea unei nimfe și-i șoptește ceva. Nimfa îi răspunde cu-un râset zglobiu care împietrește gura căscată a regelui.

Minos o dorește pe Britomartis și el știe că este virgină.

Atunci într-o teofanie demnă de mitologia greacă apare Artemis. Orice lumină o ascunde, ea vine în noapte prin noapte, ceea ce mai târziu vor repeta creștinii în cor în lumina din zi în zi.

Apariția ei este secundară, Minos nu o vede, Britomartis este avertizată, gărzile regale puse pe fugă. Nimfa călătoare ajunge repede la semnele taurine ce marchează înălțimile falezei palatului regal; înălțimi mai joase, este adevărat, decât cele ale Labirintului. Labirint făurit de Dedal, de unde, doar pentru o clipă, Minotaurul; simțind feromonii regali a început să ragă și copitele lui de argint au săpat în zidul de marmură, însemne ce se văd și astăzi.

Nimfa Britomartis, de fapt una dintre însoțitoarele cele mai fidele ale zeiței vânătorii trebuie să se întoarcă acasă; vacanța, oarecum prea scurtă și pusă mai ales pe seama indiscreției agențiilor de voiaj, se încheie nedorit.

Într-un galop acvatic, nimfa Britomartis, în loc să ajungă în Peloponez, în golful legendar de la Nafplio (Nauplia), ajunge pe insula Aegina și împleticindu-se în năvoadele pescarilor, abia reușește să scape.

* Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.8