Cum se pierde o mână

din înțelepciunea anticilor

„nu mâna ce-a cutezat este de vină,

ci mintea;

ce-a care în clipa din urmă,

a înșelat!”

În lumea în care zeii privesc de pretutindeni, lumina zilei apare palidă sub înfățișarea unui felinar stins.

Suntem departe în timp, sunt jocuri, lumea se strânge la stadion pentru a vedea atleții, acasă femeile se preocupă de cele casnice, sclavii nu mai prididesc.

Venit prin istm, Stavros abia ajunge-n cetate, trupul lihnit de foame abia înaintează, numai mintea-i cea care-l împinge înainte. Înainte!

Venind din sud, întâlnește râul Eridanus, se odihnește puțin. Pe malul său lutos își ține picioarele în apa rece, în fața sa cetatea își arată emblema, Acropole; colina cea mai înaltă. Pe colină Parthenonul.

Când ajunge la teatrul lui Dionysos este deja seară, se joacă piese choregice, râsetele publicului se aud până departe. Îi este foame și este obosit. Urcă alene prin dreapta teatrului și trece de parados în altitudine, de sus poate vedea chiar skena (scena). Urcă ușor spre grotă, un fum ușor se ridică din micul templu închinat Zeiței Vânătorii. Dar poarta este închisă. Se aud ușor cântecele fecioarelor, dar cântările nu țin de foame, așa că încet coboară spre templul lui Zeus. Pe drum se împiedică și cade. Când se ridică vede în lumina lunii o gaură în stâncă, este circulară și deosebit de neagră. Pipăie și își îndeasă mâna inconștient. Dă de nisip și printre firele sale simte o monedă. O scoate și numai frecând-o de degete își dă seama că este o tetradrahmă din aur. Hermes, zeul vestitor, patronul comerțului, minciuna dusă la stare de adevăr, toate aceste însemne, pe care Stavros le știe, sunt în palma sa, în această efigie ce înseamnă bogăție. Stavros este salvat pentru un timp.

Până a doua zi, jumătate din bogăție s-a dus. După încă două zile Stavros, după ce a colindat cetatea și a aflat că pământul este rotund și că un cub are toate colțurile lipite de o sferă, înțelesese că a supraviețui înseamnă a avea cât mai multe cunoștințe. Și el nu le cam avea deloc.

Așa că, superstițios fiind, în a treia seară de la intrarea în cetate, bâjbâind pe întuneric, Stavros găsi gaura. Ar fi cam greu de explicat cum de a găsit-o atât de repede. Trebuie doar să credem că cele întâmplate stau în atenția zeilor.

Stavros bagă mâna, și în nisipul călduț în urma arșiței zilnice, în fundul găurii ce se afla între stânci; găsește o monedă. Poate mai emoționat ca prima dată, scoase pumnul închis și deschizându-l, chiar și în lumina slabă a lunii își dă dădu seama că are o minunată tetradrahmă din aur, în căușul palmei lui. Adoarme puțin mai încolo, în umbra selenară a unui măslin. Între picioare, în pumnul strîns, înconjurat de palma celeilalte mâini doarme și moneda de aur.

A doua zi Stavros mâncă puțin, cu restul își cumpără un chlamys și aruncă cârpele de pe el. Acum, după ce și-a ras fața, tinerețea sa putea fi vizibilă. Și tot în această zi, drumul său se opri la poalele colinei, în dreptul Templului Fecioarei. Acolo găsi repede locul unde, de unde doar pentru o clipă, mâna sa scoase repede o nouă tetradrahmă din aur.

Stavros găsi în toate aceste întâmplări voința zeilor și, superstițios cum era, donă o parte din bogăția lui zeului Hermes. În același timp gândi că nu are rost să mai aștepte noaptea și că ar putea să încerce să vadă, la lumina zilei, dacă va izbuti să mai culeagă o monedă din fundul acelei găuri strâmte aflate între stânci. Lucrul se adeveri foarte repede și Stavros, bine îmbrăcat, sătul, odihnit, se afla ziua în amiaza-mare cu orașul la picioarele sale cu o minunată tetradrahmă de aur în mână. Stavros se gândi că ar putea să cucerească acest oraș și plecă la vale.

Nu trecu mult timp și se reîntoarse, în mintea lui tânără stăruia dorința acestei reîntoarceri: și băgă mâna, pentru a doua oară în aceeași zi. Și tot pentru a doua oară o monedă de aur strălucea în lumina unui soare ce apunea spre istm, de acolo de unde venise.

Scenariul, asemeni pieselor de teatru ce se jucau la mică distanță se repetă în fiecare zi, numai că reprezentațiile erau foarte dese și monedele apăreau în palma lui Stavros asemeni pescărușilor ce-i însoțeau triremele spre Ionia. Stavros a devenit bogat.

Bogăția era însoțită de mândrie, cu trufie Stavros dădea lecții celor ce se avântau întru cunoașterea lumii. Stavros fusese deja la Abdera, lecțiile lui Democrit l-au lăsat rece, Aristotel cu Lyceum-ul său era un mediocru, hm! Platon, cu Akademia lui lângă cimitir, ce tip dezorientat...

Stavros visă într-o noapte, în grădina sa, foarte aproape de Templul castei Artemis - dar nu atât de aproape încât gaura să-i aparțină, că un șarpe mare îl strângea de gât. A doua zi, doar în trecere spre teatru, băgă mâna, scoase aurul fără niciun efort și-l aruncă la câțiva pași mai sus pe altarul templului. I se păru că încheiase astfel un târg.

Stavros deveni un choregitor, un patron al unei trupe de teatru, chiar și închiria teatrul pentru alte trupe. Stavros era un mare iubitor de artă. Stavros o ducea bine și se îngrășa asemeni asemeni taurului de la Keramikos. Când o trupă din nordul îndepărtat, prezentă uciderea lui Orfeu, Stavros cumpără sabia curbată; sabie tracică, sabie dacică, cum i-au spus apropiații. O purta în agora cu mândrie, obiect străin, obicei străin, confuzie totală.

Într-o zi, ca în fiecare zi, ca de fiecare dată, Stavros băgă mâna pentru a găsi ceea ce de fiecare dată găsea. De data aceasta, ca de fiecare dată, moneda se îngrămădi în palma sa. De data aceasta Stavros nu mai putea scoate mâna, părea că moneda o ține prinsă și pumnul astfel devenit mai mare nu poate ieși. Stavros lăsă moneda -pentru prima oară, dar mâna tot nu putea să iasă. În toate aceste încercări noaptea îi răcori trupul mare și slinos, în umbra pinilor nimeni nu-l observă. În noapte el încercă de mai multe ori -în cornul lunii pline. Sabia încovoiată, în teacă de argint îi dădea poate rezolvarea.