Siajul plecării

Spre Aegina, din Pireas

Nimic permanent, totul în schimbare, plecarea.
Fâțâiala călătorilor în așteptarea feribotului. Și eu am venit mai devreme.
Am trecut de la o dană la alta privind pe cei care soseau, sau pe cei care plecau.
Cine-i mai puternic? Cel ce pleacă sau cel ce vine?!
Întrebarea asta mă obsedează și o repet de fiecare dată când privesc avioanele, când privesc zborul, în general.

Acum pe mare, suflat de vânt în pupa privind portul. Mă simt bine. Cunoașterea este în fața mea, necunoscutul, noul, dorința de-a vedea mai mult și nu în final, visul.

Ulise se întoarce la Ithaca. Viteazul și înțeleptul Ulise se cam cacă pe el de frică și Athina îl transformă-ntr-un bătrân, ca să poată spiona mai bine cele ce se petrec în micul lui palat.

Un vechi amic îmi povestea la o beție că atunci când vine acasă, dă telefon din gară sau din aeroport, acasă bineînțeles. Vrea să n-aibă nici o surpriză.

Peisaj cu grasă

Un ferry a plecat și în urma lui fumul motoarelor a ajuns în portul turistic. Este ora prânzului, o căldură de august îngheață peisajul, niciun om. Motocicletele stau aranjate privind în larg, peste chei. Un microbuz pare uitat, dar albul său face front comun cu bisericuța din spate, cu bărcile, cu casele din jurul golfului. Nu este nimeni, în felul acesta absența umană este de nedescris. Înălțimile insulei despart cerul de mare, în stânga templul lui Apollo, o singură coloană supraviețuiește, în imagine nu se vede. În spate, tot în stânga, peste înălțimi: Templul Aphaia, care tot nu se vede.

În toată această panoramă se vede de fapt o grasă, este Geea (Gheea), ea se află atât ascunsă, cât și foarte vizibilă.

Zeița Pământului a redevenit grasă, a fost așa, dar omul a reușit să o slăbească, să o estetizeze, să o lucreze. Acum, doar a doua oară, Zeița s-a îngrășat, dar nu a fost așa tot timpul, este numai senzația noastră că ar fi grasă spun unii.

Undeva, departe de acele plaje albe, căci în Aegina te întâmpină -la stânga, o plajă deosebit de albă, copila desenează frântura prin care nisipul este cucerit de mare, sus căldura este roșie, jos algele sunt asemenea filmelor -totul este exagerat, este pentru a fi înțeles. La fel este tierra madre, grasă pentru a ne hrăni. Grasă asemeni unei ursoaice, Ursa Mare.

Britomartis - nimfa călătoare

În muzeul din Pireas (Pireu), în muzeul de Arheologie există cel mai frumos bust (și tors, și șezut) al vreunei feminități umane, iar dacă greșesc -ceea ce nu ar fi prima oară, găsesc că rostul acestei greșeli se află în ființa vie care mă străbate, în dorința și visul ei, în marginea existenței mele.

[despre Artemis]

„ Dar când vine clipa să împărțiți prada cu ea, fiți cumpătați și vigilenți: Săgetătoarea și-a lăsat arcul și acesta-i momentul încercării voastre supreme: în Artemis, Elaphia ațipește, și se ivește Britomartis, blânda fecioară cu zâmbet gingaș: fecundabilă, dar încă nefecundată, vânjoasă și mai atrăgătoare decât oricând, dar încă prinsă în mijlocul nimfelor...” *

Suntem în Creta, la Knossos, unde Minos; regele ce va ajunge judecător subpământean privește ceea ce se află în jurul său ca o posesie primordială. De fapt aici este pământul unde Zeus a fost adăpostit de frământările lui Kronos, tatăl său. Regele, la una din serbările sale disperate pentru înfrumusețarea cultului propriu, o vede pe Britomartis, nimfa ce tocmai sosise din Argos, din Peloponezul continental al Eladei.

Să amintim că nimfele călătoreau asemeni gândului fiind libere de gând.

Minos, regele înscăunat de Poseidon, zeul mărilor, o vede. Britomartis înconjura izvorul. În jurul ei alte nimfe, locale. Poate că lipsea culoarea vreunui covor, culoarea vreunui peisaj, o lizibilitate a faptului că ne aflăm în mijlocul unui mit real.

Minos o place pe Britomartis, în mersul ei izvorăsc senzații tari, șoldurile ascunse bineînțeles, la fel ca umerii, aruncă reflexii în care lumina făcliilor pălește. Britomartis se apleacă la urechea unei nimfe și-i șoptește ceva. Nimfa îi răspunde cu-un râset zglobiu care împietrește gura căscată a regelui.

Minos o dorește pe Britomartis și el știe că este virgină.

Atunci într-o teofanie demnă de mitologia greacă apare Artemis. Orice lumină o ascunde, ea vine în noapte prin noapte, ceea ce mai târziu vor repeta creștinii în cor în lumina din zi în zi.

Apariția ei este secundară, Minos nu o vede, Britomartis este avertizată, gărzile regale puse pe fugă. Nimfa călătoare ajunge repede la semnele taurine ce marchează înălțimile falezei palatului regal; înălțimi mai joase, este adevărat, decât cele ale Labirintului. Labirint făurit de Dedal, de unde, doar pentru o clipă, Minotaurul; simțind feromonii regali a început să ragă și copitele lui de argint au săpat în zidul de marmură, însemne ce se văd și astăzi.

Nimfa Britomartis, de fapt una dintre însoțitoarele cele mai fidele ale zeiței vânătorii trebuie să se întoarcă acasă; vacanța, oarecum prea scurtă și pusă mai ales pe seama indiscreției agențiilor de voiaj, se încheie nedorit.

Într-un galop acvatic, nimfa Britomartis, în loc să ajungă în Peloponez, în golful legendar de la Nafplio (Nauplia), ajunge pe insula Aegina și împleticindu-se în năvoadele pescarilor, abia reușește să scape.

* Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.8