“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
sâmbătă, 13 martie 2010
Francis Bacon - Despre înţelepciunea anticilor - XXVII ICAR ÎN ZBOR
"Mijlocia sau calea de mijloc este ceea ce se aprobă şi se laudă cel mai mult în morală; mai puţin în logică, deşi ea nu este de mai mic folos; ea nu dă de bănuit decât în politică, unde în adevăr ea nu trebuie să fie urmată decât la alegere şi numai în anumite cazuri. Deci, anticii înfăţişau în morală mijlocia prin aceea care i-a fost poruncită lui Icar, iar în logică prin drumul mijlociu şi direct între Charybda şi Scylla, drum adesea pomenit din pricina greutăţii de a-l urma statornic şi a primejdiilor la care eşti expus abătându-te la dreapta sau la stânga. Dedal, fiind gata să străbată văzduhul împreună cu fiul său spre a trece peste Marea Egee, îl sfătui să nu zboare nici prea sus, nici prea jos; căci aripile sale nefiind prinse decât cu ceară, dacă ar fi zburat prea sus, era de temut că se vor topi la căldura soarelui, iar dacă ar fi zburat prea jos, vaporii umezi ai mării puteau face ca şi ceara să fie mai puţin lipicioasă. dar Icar, cu o cutezanţă şi cu o încredere obişnuită la un tânăr, s-a avântat prea sus şi s-a prăbuşit în mare.
Înţelesul acestei plăsmuiri este foarte clar şi cunoscut: ea înseamnă că drumul virtuţii spre calea directă între prea mult şi prea puţin. Nu este încă de mirare că exagerarea a fost pricina pierderii lui Icar. În adevăr exagerarea este meteahna proprie tinereţii, iar neîndestularea aceea a bătrâneţii. Totuşi, din cele două căi greşite, Icar a ales-o pe cea mai puţin rea, dat fiind că pe bună dreptate neîndestularea este privită drept cea mai rea dintre cele două extreme, exagerarea având o nuanţă de mărinimie şi un fel de înrudire cu cerurile, regiune spre care se pare a se înălţa ca păsările, pe când neîndestularea pare a se târâ ca şerpii. De aici cuvintele următoare atât de cunoscute şi de chibzuite ale lui Heraclit: "Lumină uscată, spirit minunat". În adevăr dacă, în zborul său, sufletul este prea aproape de pământ, prinde umezeală şi îşi pierde tot elanul; dar de asemenea luînd-o de partea opusă, trebuie să o facă cu măsură pentru ca uscăciunea aceasta atât de lăudată să facă lumina mai fină fără a provoca un foc."
Francis Bacon - Despre înţelepciunea anticilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976,pag.120-121.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc