Epidaur

Un mănunchi de sunete eliberat din centrul unui geometrii curbe, semicirculare, paralel crescătoare, ce umple acest gol spaţial definit şi exercită aceaşi presiune spre perimetrele sale semicirculare şi paralele defineşte teatrul, pentru că nu obiectul este dator aici fenomenului, ci starea pe care acesta o crează perpetuu chiar şi în absenţa spectacolului. Cu cât volumul ocupat de teatru este mai mare, cu atât starea este mai uşor sesizabilă. Este acel „Vino!”, acea chemare în adânc, în tine şi aşa cum au mai scris-o şi alţii este acea implozie. Dacă la Delphi ne străbate un murmur continuu prin timpane, aici avem o pulsiune, o inimă în care un muşchi miocardic aritmic injectează o presiunea arterială ce ne presează auzul.

Urci, - în Grecia a urca este verbul dominant al călătoriei-; căci spre Epidaur trebuie să urci. Apoi, desprins din acele poieni, prin care hălăduiau nimfele, un teritoriu plat, pierdut printre pini, molizi, castani, te întâmpină după urcuş. Treptele te-au ajutat, cinci minute nu este mult şi totuşi sufli, viespiile îţi dau târcoale şi mirosul răşinii este tare. Era august şi sărbătoare. Epidaurul primea vizitatorii cu porţile deschise; era Ziua Sfintei Maria.

Aleile pietruite, umbrite de specii de arbuşti şi arbori de cele mai multe ori necunoscuţi mie, se dovedeau a fi părţi ale unui labirint turistic prin care zeci de vizitatori se iveau şi se pierdeau vederii, urcau şi coborau. Prin semne indicatoare, urcând spre dreapta, teatrul apare printre crengi, şi fără a bănui te cuprinde. O vedere ireală se aruncă înaintea ta, o imagine superangulară în care şiruri de piatră orizontale, paralele te paralizează o clipă, apoi simţi pulsiunea.
Marii arhitecţi ai antichităţii îndrăgeau sunetul, cântul şi de aceea teatrul seamănă cu o capcană, dar nu este decât locul de joacă, locul de desfătare a undei. De aceea fără să vrei, ajuns în centrul lui, auzul îţi joacă feste, sunetul pierde din viteză şi frecvenţă. Acesta este un efect studiat îndelung, căci marile săli de concerte sunt clasate în funcţie de acustica lor, acustică reală la teatrul în aer liber, doar cu deosebirea amplasamentul, a aerului, dar şi a Zeului.

Teatrul de la Epidaur este printre cele mai mari din Grecia, construit de Polictet cel Tânăr la sfârşitul sec. IV î.Hr., a funcţionat sute de ani şi treptele, locurile spectatorilor mai păstrează în gresia poroasă, înlăuntrul ei mirosul acelor vremuri. Mergeţi la Epidaur pentru a vă purifica auzul, şi nu numai, căci acest teatru este construit în imediata apropiere al celui mai mare templu al lui Asclepios din Grecia. Originile templului merg în preistorie (sec. 15 î.Hr.), acolo unde Maleatas, un zeu care era în acelaşi timp şi vânător şi vindecător era preţuit aici, dar mai târziu Apollo devine Apollo Maleatas. Pentru ca ceea ce s-a început să nu se piardă, Apollo are un fiu, pe Asclepios, pe care îl iniţiază în arta vindecării, a ceea ce se va numi mai târziu medicina. Legenda şi inscripţiile locului spun că aici veneau bolnavi de peste tot şi Asclepios lucra împreună cu tatăl său, Apollo Maleatas.

Pausanias pomeneşte de multe temple ce aflau în acest loc, iar în încinta dedicată lui Asclepios, pe lângă statuia lui în aer liber se află şi cea dedicată soţiei sale, Epione*. Spre mare, pe un promotoriu, se afla şi un templu al zeiţei Hera, supranumită „Kisaia”, care avea în cetate un xoanon**, "ce merita a fi văzut". (Pausanias, Călătorie în Grecia, II, 29)

Astăzi se încearcă o reconstituire, marmura albă şi nouă se intercalează cu cea originală, antică şi erodată. Cei doi parados*** ai teatrului au fost ridicaţi din nou.

În acea zi însorită, era şi zi de spectacol, afişele de la intrare anunţau că se va juca piesa Păsările de Aristofan, scena era pregătită, tehnicieni se învârteau printre turişti, copiii alergau printre tufele de leandru, Epidaurul pulsa.

Am urcat binenţeles până sus şi-am mai suflat odată în urma efortului abrupt. De sus şoaptele venite de jos sunt perfect inteligibile şi orice zgomot care vine de acolo, este amplificat şi dăruit unitar urechii, fără ecou, nealterat. Sus, în umbra pinilor, odihna părea perfectă, dar a trebuit să plecăm; tempus fugit, cum recita poetul Vergiliu.


________________________________


*Epione însemnă şi cea care alină durerile.

** xoanon este o statuetă a unei zeităţi, de obicei din lemn, cu o geometrie ce duce în preistorie; practic picioarele sunt unite, fără a le releva existenţa acestora, ca membre rămânând doar mâinile în poziţie de obicei orizontală.

*** În imagine, la stânga şi la dreapta sunt acele arhitrave cu trei coloane numite, parados; pe aici ajungeau actorii în mijlocul teatrului, în zona circulară, numită orchestra, în spatele acesteia, undeva mai sus era proskenionul, mai sus de atât skena. Este adevărat că prin acei parados se putea ajunge pe nişte scări direct la proskenion.

acest detaliu aparţine http://twinningblog.files.wordpress.com/2008/03/t-greco.jpg