≪ O altă poveste sufi ne arată cum puterea știe să se folosească de harța păguboasă dintre supuși.
O văduvă și cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucățică amărâtă de pământ. Un tiran ridicase un stăvilar, care oprea toată apa. În mai multe rânduri, fratele mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar frații lui erau prea mici.
Fratele cel mare s-a dus într-o cetate îndepărtată, unde a lucrat timp de câțiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea ceva bani acasă, prin mijlocirea unor negustori. pentru ca nici mama, nici frații săi să nu simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieților în schimb unele treburi mărunte.
Când s-a întors acasă, doar unul dintre frații săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaște, nu fără o oarecare șovăire, pentru că anii lăsaseră urme. Mezinul a spus:
- Aveai părul negru.
- Da, dar am îmbătrînit.
- Noi nu suntem negustori, a spus altul. De ce am avea un frate negustor?
- M-am îngrijit de voi cât ați fost mici, a spus fratele cel mare. Îmi aduc aminte cum visați să dărâmați stăvilarul ca să vină apa.
- Eu nu mai țin minte, a spus unul dintre frați.
- Nici eu, a spus altul. Despre ce apă vorbești?
- V-am trimis bani și așa v-ați putut descurca, a zis atunci fratele cel mare.
- Bani? Niciodată. Am câștigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot.
- Spune-ne cum arată mama, i-a cerut un frate.
Numai că mama lor murise de mult, iar amintirile erau învăluite în ceață. N-au crezut ce le spunea fratele cel mare. I-au zis, așadar, plini de arțag:
- Dacă ești într-adevăr fratele nostru, de ce ai venit?
- Am venit să vă spun că tiranul a murit. Că oștenii lui au plecat în căutarea altor stăpâni. Că a venit vremea să facem ca ogorul nostru să înverzească și să rodească.
- Care tiran? a întrebat unul dintre frați.
- Nu-mi aduc aminte de nici un tiran, a spus altul.
- Ogorul a fost întotdeuna sterp.
- De ce-am face așa cum spui?
- Aș vrea să te ajut, a zis atunci mezinul, dar nu știu despre ce vorbești.
- Pe deasupra, a spus altul, nici n-am nevoie de apă. Strâng surcele și vreascuri. Aprind un foc lîngă care vin călătorii să se încălzească. Mă plătesc. Îmi ajunge să-mi duc zilele.
- Dacă am putea aduce apă până aici, a spus un alt frate, s-ar revărsa peste iazul în care îmi țin peștii colorați. Negustorii se opresc uneori să se uite la ei și-mi dau ceva mărunțiș.
- Ești încredințat, a spus ultimul dintre frați, că apa ar fi bună pentru acest pământ?
Fratele cel mare a tot încercat să-i îmboldească, să- îndemne la muncă. Numai că ei au spus că mai bine stau să-i aștepte pe negustori. Cel mare s-a tot străduit să le spună că negustorii nu vor mai trece pe acolo, deoarece chiar el îi rugase până atunci să facă acest ocol. Nu l-au crezut. Au vorbit și au tot vorbit, fără nici un folos.
S-a ivit un alt tiran, mai rău decât cel dintâi. A văzut stăvilarul, care se afla într-o stare jalnică, și s-a gândit să-l dreagă. Tiranul s-a dovedit mult mai lacom și a pus stăpânire și pe ogor, și pe frați, care au ajuns sclavi, pentru că arătau încă în putere - chiar și fratele cel mare.
Puși în lanțuri și biciuiți, târâți spre cetatea stăpânului, nu conteneau să se certe. ≫
Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor-Povești filosofice din lumea întreagă, Humanitas, 2010, pag.256-258.
